Neculai Dorneanu

Cu mulți ani în urmă, tot pe 13 noiembrie, venea pe lume tatăl meu, Neculai Dorneanu. Domnul îi deschidea poartă albastră, la poalele Munților Stânișoarei , în Mălini, inima Bucovinei. Nu a trăit mult, doar 58 de ani. Din păcate,în ultimii săi ani de viață a fost chinuit îngrozitor de boală.
Și totuși am amintiri vii. Îmi amintesc cum stăteam în cerdac și îmi povestea despre Dorneni, despre război, despre semne cerești și oameni plecați demult dintre noi. Îmi amintesc cum strângeam împreună merele ranete, ionatane și parmen auriu. Da, îmi amintesc și cum pleca la oraș ca să cumpere pâine proaspătă, covrigi, dulciuri și mezeluri. Îl așteptam cu nerăbdare. Și tata venea : vesel, roșu la față, încărcat cu bunătăți. Cu tata am mers prima dată la frizer. El m-a învățat cum să pescuiesc, cum să despic lemne cu toporul, cum să șutez în mingea de fotbal. Am rămas orfan de tată la o vârstă fragedă. Nu am plâns nici la înmormântarea lui, nici după aceea. Tata m-a învățat că după oamenii dragi nu trebuie să plângi.
Stau în cerdac, pe băncuța de lemn. Privesc cerul . Acolo, dincolo de albastru, tatăl meu stă la masa cea mare a Domnului împreună cu ceilalți Dorneni. Parcă îl văd cum se ridică și spune tuturor :
-Eu am trăit, în cel mai fain sat din lumea asta, în Mălini. Am fost flăcău fără frică de cuțit și de vremuri. Am mers călare până dincolo de Crucea Talienilor și am cutreierat Munții cei mari ai Stânișoarei. Am trăit după sufletul și după visele mele. Și la vremea vremurilor, după Dreapta Judecată, am să mă întorc iar acasă. Și eu, și ceilalți Dorneni, și frații pomi rupți de furtună , ne vom întoarce toți. . .
Da, așa va fi. Va veni o zi când Domnul va deschide o nouă poartă albastră pentru tatăl meu. Știu asta. Sufletele curate se întorc întotdeauna acasă. Cândva.