Proza

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 24

Aripi de înger negru au închis ferestrele şi au ascuns stelele. Încerc să dorm. Mai sunt doar cîteva ore până când Zepto şi ceilalţi cocoşi ai satului vor vesti naşterea unei noi zile de primăvară. Adorm greu. Visez cum mă ridic din pat. Deschid uşa şi ajung în hol. În dreptul fotoliului mă opresc. Stau aşa preţ de o întrebare copilărească, apoi deschid uşa ,,camerei de curat’’. În dreapta văd un braţ lung care se odihneşte pe cele două scaune cu spătar. Braţul pare că vine din spatele dulapului de haine. Asta înseamnă că are aproape doi metri şi se termină cu o mână cafenie de copil. Imediat mi-am dat seama că văd ceva supranatural. Braţul se retrage cu zgomot. Ţip şi mă trezesc.
– Ce vis aiurea!, spun eu. Bine că nu am visat că mă lupt cu brontozauri sau că vânez girafe la Polul Nord. Ce o mai fi însemnând şi visul ăsta? Probabil nimic.
Beau o cană cu apă rece. Nu deschid lumina. Ştiu exact unde este cana pictată cu o floare roşie, căldarea şi masa din bucătărie. Nu este nevoie de lumină. Pot să îmi potolesc setea şi neliniştea chiar şi pe întuneric. Mă reîntorc în pat. Nu rostesc rugăciuni. Nu îmi fac cruce cu limba. Adorm imediat. Visez din nou. Sunt în livadă, lângă Oblio, mărul pădureţ. Cineva a priponit un cal, lângă Roger, micul stejar răsărit anul trecut în livada mea.
– Cine a priponit calul aici?, întreb nedumerit.
Îmi dau seama că visez. Nu mă mir când văd cum pe lângă mine trec porci mistreţi. Mulţi porci mistreţi. Porcii încep să mănânce iarba de umbră cosită sâmbătă. Încerc să număr porcii, dar nu reuşesc.
– Nu trebuie să te sperii de vise!, spune îngerul păzitor. Visele nu te pot răni. Oamenii se îngrijorează degeaba.
– Ştiu, frate înger. Dar nu îmi place să visez porci mistreţi şi braţe care se ascund sub dulap.
– Te-a durut?, Eduard. A curs sânge din trupul tău? Te-ai simţit singur?
– Nu, frate înger. Doar că mi s-a făcut sete.
– Şi ai băut apă.
– Am băut dar îmi este încă sete.
– Atunci trezeşte-te şi lasă livada din vis. Te aşteaptă livada ta adevărată. Pe asta din vis o voi păzi eu în locul tău.
– Ai grijă!, frate înger. Roger din vis este la fel de mic ca Roger din livada mea.
– Voi avea grijă, frate om. Trezeşte-te! Acum!
Mă trezesc neliniştit şi obosit. Mi-e tare sete. Beau încă o cană de apă rece, apoi încălzesc apă într-o cratiţă mică, albastră la unul dintre ochiurile aragazului ucrainean. Desfac pachetul de ciocolată caldă şi amestec praful cafeniu. Între timp mă spăl pe faţă, pe corp.
– Ţi-a fost lene să încălzeşti mai multă apă. Te speli cu apă rece de parcă ai fi haiduc. Bine că pentru ciocolata caldă ai putut încălzi apă.
Zâmbesc. Iau ciocolată caldă şi plec în livadă.
– Bună dimineaţa!, fraţi copaci, spun eu vesel.
– Bună dimineaţa!, frate om, răspund pomii.
Sorb încet ciocolata caldă. Nu îmi mai este sete. Umbrele rele au plecat departe, în căutarea unui labirint părăsit.
Astăzi trebuie să curăţăm sobele şi să văruim. Va veni un meseriaş care va verifica dacă sobele sunt în ordine şi va scoate zgura adunată în ele. Anul trecut s-a suit pe casă şi a introdus o bilă de fier pe gura hornului. Dacă va repeta această muncă, e necesar să aduc cele două scări. Prima scară este lungă dar nu ajunge până la hornul casei. O aduc şi pe cealaltă, o scară mai mică. Acestei scări i s-au rupt scârţarii şi a trebuit să bat bucăţi de scândură în locul lor. Pun cele două scări cap în cap şi mă sui pe casă. De sus pot admira verdele tuiei. Văd cum trec vacile către imaş şi aud discuţiile celor care se deplasează pe şosea.
– S-o bolohănit vaca, spune un bărbat unei bătrâne. Mă duc să văd ci zîci veterinaru’.
– O fatat prima datî?, întreabă bătrâna.
– Da, amu i prima datî când are ghiţăl.
– Api di asta.
Meseriaşul intră pe poarta dinspre şosea. Mă vede şi îmi face semn să cobor.
– Nu mai urc pi casî, spune el. Disfacim pi la ursoaicî şî bag o şprangî pi acolo.
Omul urcă în podul casei şi desface câteva cărămizi ale ursoaicei. Este poate unul dintre cei mai buni meseriaşi din ţară. Ştie imediat cum merg fumurile sobelor de teracotă. Ştie unde ar putea fi înfundate. Este un adevărat meseriaş.
Mama scoate iufturile sobelor de teracotă. Zgura adunată curge imediat. O adun într-o găleată veche şi ies afară cu ea. Meseriaşul pleacă fluierând vesel. Ne vom revedea în 2015.
– Acuma, hai să scoatem lucrurile din camera ta ca să putem vărui, spune mama.
Nu sunt multe lucruri de mutat: televizorul, biroul, măsuţa televizorului, câteva scaune. Recamierul şi dulapul rămân pe loc. Le acoper cu nailon.
Mama începe să văruiască. O ajută Brăduţa Casâncă. Varul amestecat cu sineală înfloreşte şi înveseleşte casa. Parcă zeci de îngeri au apărut dintr-o dată şi râd împreună cu noi. Iubesc zilele când pereţii camerei mele râd. Mult de tot.
Apare şi Rezuca Tudoran. Priveşte cu atenţie pereţii.
– Da’ aceea i bădănă cu păr di cal? Da’ sineală di undi aţî cumparat? Măi esti aşă ceva di cumparat?
– Este, răspund eu. La piaţă. De fapt, sineala a fost cumpărată acum câţiva ani.
– Nu cred sî măi cie di cumparat, spune Rezuca. Asta o fost dimult. Amu tătî lumea folosăşti var lavabil şî trafalet.
– Fain!, spun eu. Asta e.
– Aşă spune o fimee la mânăstire cî am fost sî mă spovidesc.
– Ce spunea?, întreb eu.
– Cî nu măi ieste sinealî.
– Şî te-i spovidit?, întreabă Brăduţă.
– Dapi’ cum! Am întrebat şî di cumnatu’ meu şî părintili o zîs cî el i mucenic.
– De ce să fie mucenic?, întreb eu uimit.
– Api dacî l-o omorât cineva. I mucenic.
– Adică orice individ omorât devine mucenic? Mucenic e cel care suferă pentru credinţă. Adică dacă un beţiv omoară pe alt beţiv se cheamă că beţivul mort devine mucenic?
– Da. Aşă o zâs părintili. Cî doarî nu ştii tu măi ghini ca el.
– Nu cred că a spus un călugăr asemenea nerozie.
– Api voi aiştea măi tiniri nica nu credeţi. Las’ cî a sî videţi voi.
– Matale ai voie să spui orice. Doar eşti rudă cu un mucenic.
– Haida-hai!, Eduard. Haida-hai!
S-a terminat de văruit. Urmează spălatul podelelor, apoi voi pune perdele la ferestre şi voi aduce înapoi televizorul, laptopul, biroul, scaunele.
Aripi de înger alb deschid ferestrele camerei mele. Mă aşez pe un scaun în mijlocul camerei şi privesc tavanul proaspăt vopsit. Şi pereţii. Iubesc zilele când pereţii camerei mele râd. Mult de tot.

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON

Autor : Eduard Dorneanu
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2014
ISBN: 978-606-711-201-6
NR. PAGINI: 180
FORMAT: 13X20 cm
Editura Eikon

MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 20

Noaptea a fugit dincolo de Pădurea Prisos. Nu am putut dormi. Vântul a dansat pe acoperişul de tablă al casei mele, a îmbrăţişat tuia şi pe ceilalţi pomi, apoi s-a aruncat din albastrul cerului în argintiul murdar al apelor Suhăi şi Moldovei. Am încercat să adorm dar mi-a fost absolut imposibil. Umbrele au părăsit icoanele şi au început să strige cu voci speriate de copil bolnav. Am ascultat un timp cum gem ferestrele. Portiţele cerdacului s-au lovit una de alta până când un înger a făcut semnul crucii în faţa lor, pe treptele de asfalt. Vântul a stat. Am simţit o arsură în piept şi am văzut cum umbrele se întorc în icoane alături de sfinţi, nori purpurii şi epave. Dimineaţa este amară ca un sărut apăsat pe pleoapele unei femei urâte, pe jumătate adormită. Mă îmbrac în negru. Aburul otrăvit al zilei de joi nu mă poate atinge. Nici aripile păsărilor obosite. Nici ele.
Las cele trei telefoane pe buturugile de vişin nedespicate lângă Oblio, mărul pădureţ. Trebuie să sap două straturi: unul pentru pătrunjel şi altul pentru ceapă timpurie. În podul palmei drepte am o urmă roşie. Ieri am desfăcat popuşoi albi, iar grăunţele şi cocenii mi-au făcut o mică rană.
– Nu ai mâini muncite, spune mama. Mie de ce nu mi s-a întâmplat nimic? Cum faci şi tu un pic de treabă, hopa, capeţi rană exact ca vulpea.
– Care vulpe?, întreb eu amuzat.
– Vulpea aia din poveştile copilăriei. Una care mânca pe leneşi. Acum o ştii?
– Gata, m-am prins. Toate dihăniile din poveşti au un singur scop: să mă pedepsească pe mine.
– Da, da! Iar eşti victimă.
– Cum spui mata.
Am noroc că hârleţul are o coadă netedă, fără noduri. Primul strat e uşor de săpat. Anul trecut pe acelaşi petec de pământ a fost cultivat usturoi.
– Nu te apuca încă de săpat. Mai sunt trei săcuşori de popuşoi. Îi baţi pe ăia. Îi aduci în livadă şi după asta poţi săpa un tunel până la vulpea ta.
– Normal. Nici o vulpe nu stă de vorbă cu mine dacă nu bat nişte popuşoi mai întâi.
Întind sacii pe aleea de ciment, în faţa bucătăriei de vară. Nu sunt plini, iar după ce popuşoii vor fi desfăcaţi nu ştiu dacă am cu ce umple un sac. Găsesc un par de brad. Îl cioplesc cu bărdiţa; are câţiva ţepi care ar putea rupe nailonul sacilor. Strâng parul în mână şi încep să pocnesc sacii cu popuşoi. Duc în livadă fiecare sac şi îi deşert într-o vană de tablă.
– Huci! luate-ar mama huciului de curvar!
Rezuca Tudoran vine prin livadă şi aruncă după Zepto cu bulgări de pământ.
– Doamna Dorneanu, de unde ai aratarea asta di cucoş? O vinit di dimineaţî şî ni-o bătut pi amândoi cucoşî, şî pi cel cafiniu şî pi cel alb. Mare curvar di cucoş, fereascî Dumnezău!
Răstorn în vană cei trei saci. Majoritatea popuşoilor au rămas la fel ca înainte de a fi bătuţi cu parul.
– Văleu doamnă, spune Rezuca mamei, da’ aiştea nu-s popuşoi bătuţi! Parcă îs numa’ scărchinaţi. Acuş încep să râdî.
– I-am bătut bine dar nu ştiu ce naiba au. Şi culmea e că sunt şi uscaţi. Dar degeaba.
– Hai că stau şi eu să ajut, se hotărăşte Rezuca.
Zepto se opreşte în dreptul porţii de la livadă şi cântă fericit.
– Huci, curvaru’ naibii!, se supără Rezuca. Uiti la el!, parcî faci în bagiocurî.
Zepto continuă să cânte. Îi răspund cocoşii din vecini. Reîncep săpatul stratului. Lama hârleţului e boantă şi taie destul de greu brazdele hleioase. Găsesc câteva fire de usturoi rămase de anul trecut. Le sap cu grijă, le scutur de pământ şi le aşez deoparte.
– Da di undi ai vana asta?, întreabă Rezuca. Acuma nu măi găsăşti aşă cieva di cumparat.
– E veche spune mama. Da e groasă şi uite că nu rugineşte deloc. Aşa se făceau înainte.
– Dapoi cum!, răspunde Rezuca. Să vezi ci ligheni şî ci vani avem acasî la Văleni, la casa părinteascî. Nu să mai fac di aiestea amu.
Continui să sap. Brazdele trebuie mărunţite cu grebla. Dinspre livezile care duc în Uliţa Poştii apare o curcă neagră care aleargă gălăgioasă către livada Rezucăi.
– Ai şi curci negre?, o întreb zâmbind.
– Nu-i curca me. Eu am numa’ albe.
– S-o fi îndrăgostit de unul dintre curcanii matale.
– N-auzî cî am numa’ curci? Lasî cî pleacî ie înapoi.
Încep să sap al doilea strat. Aici munca este mult mai grea. Viitorul strat este amplasat în apropierea cioatei vişinului tăiat acum câteva luni, în toamnă. Pământul este plin de rădăcini. Aduc bărdiţa şi tai venele de lemn ale pământului. Nu strigă nimeni. Nu curge sevă sau sânge. Pare atât de ciudat că măruntaiele din pământ ale vişinului continuă să fie vii. Să adune hrană pentru ceva ce nu mai există.
– Tata’ meu ave voci frumoasî, spune Rezuca.
– Şi tata a avut, spune mama. Dar a pierdut-o în pădure.
– Cum sî piardî vocia în păduri cî doarî nu-i o traistî.
– Las’ că îţi spun. Într-o seară venea acasă prin pădure. Şi el avea obiceiul să chiuie. Să chiuie tare de tot. Iacă o chiuit. Cineva i-o răspuns. A mai chiuit odată. Iar i-o răspuns cineva. O chiuit a treia oară. După ce i-o răspuns, tata nu a mai putut chiui şi nici cânta tare. I-o luat cineva vocea.
– Asta numa’ Mama Pădurii sau Nicuratu o fost. Ptui!, cruci di aur. Mari cumpînî o avut. Ghini cî n-o ramas mut. Cî n-o măi cîntat nu-i nicio pagubî.
– Poate a fost ecoul, încerc şi eu să îmi dau cu părerea. Şi bunicul s-o fi speriat. Pe Mama Pădurii nu a văzut-o nimeni. E doar o poveste.
– Cum sî cie o povesti? Şî eu am văzut-o. Avea faţa de scoarţî di copac. Am vazut-o când trece apa Suhii. Mama Pădurii esti.
– Tanti Rezuca, las-o încolo de treabă. Unde ai văzut asta?
– Dacî îţî zîc cî am văzut-o!
Brazdele sunt tot mai mari. Trebuie neapărat să le fărâm. Găinile Rezucăi ies în livadă şi se duc tocmai lângă gardul de sârmă al vecinilor. Zepto le vede şi aleargă după ele de parcă ar fi miza unui concurs cu premii ieşite din comun.
– Uiti la el, aratarea!, se amuză Rezuca. Doarî nu s-a duci tocma’ în fundu’ livezii la găinili meli!
Zepto ajunge la găinile Rezucăi în câteva minute. Cocoşul alb fuge imediat ce îl vede că se îndreaptă către el. Cel cafeniu rămâne şi încercă să îl înfrunte. Zepto îl prinde de creastă, apoi îl ciocneşte în cap, în piept. Fuge şi cocoşul cafeniu. Zepto pleacă împreună cu trei dintre găinile Rezucăi, iar celelalte aleargă speriate către casa lor.
– Doamni!, câtâi di curvar cucoşu aista, râde Rezuca. Nu am mai văzut aşă cieva.
– Măcar ăsta e real nu ca Mama Pădurii, spun eu.
– Hai termină de săpat!, se supără mama.
– Bine, hai că imediat e gata.
– Termină întâi şi după aia poţi începe să sapi şi tunelul.
– Ci tunel?, bre întreabî curioasă Rezuca.
– Un tunel ca să ajung la o vulpe, răspund eu.
– O vulpi cu douî chicioari sau cu patru?.
– Eh!, răspund eu înfigând hârleţul în pământul hleios. Cu două, cu patru, cu zece.
– Hahahaha!, râde Rezuca.
Zepto se întoarce acasă. Când ajunge lângă noi se opreşte şi cântă. Rezuca aruncă după el cu un cocean de popuşoi.
– Ceara mă-ti di curvar!
Am terminat de săpat. Acopăr cu pământ şi pietrele aruncate sub gardul putred care desparte livada mea de cea a bătrânei Ema. Pe coada hârleţului au rămas pete de sânge. Scot apă rece de la fântâna cu roată de lemn. Vreau să îmi răcoresc palmele, inima, sufletul. Domnul se apropie de mine şi mă întreabă:
– Te dor palmele, Eduard?
– Mă dor, răspund trist.
Domnul ia apă din găleata fântânii cu o cană galbenă, veche.
– Întinde palmele, ca să îţi torn!, mă îndeamnă Domnul.
Fac palmele căuş şi aştept răcoarea binefăcătoare a apei. Domnul toarnă încet apă vie peste rănile şi tristeţea mea. Flăcări verzi joacă pe degetele mele. Mă spăl pe faţă cu apa şi focul Domnului.
– Hahahaha!, râd pomii şi firele de iarbă.
Zâmbesc şi eu. Cu palmele şi sufletul în flăcări.

EDUARD DORNEANU

Din volumul ,,MĂLINI” – Editura Eikon

Autor : Eduard Dorneanu
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2014
ISBN: 978-606-711-201-6
NR. PAGINI: 180
FORMAT: 13X20 cm
Editura Eikon

MĂLINI – VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 10

E ultima zi de vară a anului 2013. Sunt supărat. Cei patru gutui se vor usca. Şi cei doi din livadă şi cei doi din faţa casei. Fructele lor s-au chircit, frunzele sunt deja vestejite. Copacii par pârjoliţi. Parcă un dragon ar fi coborât din slavă în livada mea şi ar fi aruncat asupra gutuilor otrava căldurii. I- am plantat acum mai bine de zece ani. Le-am pus nume şi i-am apărat de primele zăpezi. Cei doi din curtea casei se numesc Lavinia şi Alteea. Cei din livadă sunt Lena şi Karen. Nu cred că vor supravieţui încă un an. Poate că dacă i-aş fi stropit la timp cu vreo substanţă miraculoasă, ar fi rezistat. Cine ştie!

Încep să scot cartofii cu sapa. Dacă nu ar costa atât de scump aş fi plătit pe cineva care are cal şi plug să facă munca asta. În fiecare zi scot câte două sau trei rânduri. E mai bine aşa. Din cauză că a plouat cu gheaţă, de pe un rând de abia dacă adun două găleţi de cartofi, majoritatea foarte mici. Din 1987 nu am mai avut o recoltă atât de slabă.

Sap greu în pământul pietros. Cel mai greu se sapă lângă cireş, în apropierea hatului. Într-un cuib de cartofi găsesc şi o monedă de 100 de lei, din perioada regelui Mihai. Am mai găsit monede în livadă, nu e nimic deosebit în asta. Şterg moneda de iarbă. Sunt curios dacă e din 1943 sau 1944. Cele din 1944 sunt mai lucioase, par mai noi. Nu am noroc. E din 1943. Arunc sapa sub cireş şi mă duc să culeg două roşii pe jumătate coapte, singurele care au scăpat de urgia gheţii. Găsesc şi trei castraveţi mici şi ţepoşi.

Acum treizeci şi opt de ani, tata stătea pe hat şi tăia roşii, castraveţi şi ridichi într-o cratiţă mare, verde. Îi urmăream fascinat mişcările, cuvintele. Uitase să spele roşiile, dar ce mai conta asta pentru un copil care aştepta să înmoaie miez de pâine neagră în sucul legumelor? Aveam în mână o jumătate de pâine neagră. Tata a rupt-o în două, apoi a pus în farfurii salata şi am început să mâncăm. Roşiile nu erau coapte foarte bine. Castraveţii nu erau curăţaţi de coajă. Miezul de pâine udat cu sucul roşiilor se lipea de cerul gurii.

– Niculai!, strigă mama din faţa bucătăriei de vară. Ai spălat roşiile?

– Spălat, răspundea tata cu un zâmbet larg.

Mâncam veseli, fără griji. Pe atunci erau încă în picioare cei patru meri raneţi altoiţi, trei ionatani, părul domnesc şi mărul care făcea mere dulci, văratice. Livada era de o frumuseţe nepământeană.

– Vine toamna, spunea tata. Ştii că se spune că toţi cei morţi se întorc toamna acasă. Chiar şi pentru o clipă.

– Mi-ai spus asta şi anul trecut dar nu a venit nimeni, am ripostat eu.

– Ba au venit. Au venit bunicii tăi.

– Nu i-am văzut. M-am uitat şi nu i-am văzut.

– Poate că au venit noaptea şi de asta nu i-ai văzut tu. Dar au fost aici. Te-aş minţi eu pe tine?

– Au fost aici bunicul Vasile şi bunica Maria?

– Da! Toţi au fost.

– Asta înseamnă că vor veni şi la toamnă ? O să pot să îi văd şi eu? Pe bunica Maria am văzut-o doar într-o poză şi pe bunicul Vasile nu îl mai ţin minte.

– Vor veni, Eduard. Precis vor veni.

Mânânc miez de pâine neagră şi ascult cum povesteşte tata despre cei din neamul nostru, despre primii Dorneni, despre poveştile lor de iubire, despre război. Roşiile nu îmi mai par acre. Pişcăturile furnicilor nu mă mai ustură.

Nopţi la rând am ieşit pe furiş noaptea şi m-am dus în livadă. Am aşteptat să îmi văd bunicii sau pe ceilalţi Dorneni, trăitori în Mălini cu mult timp în urmă. Nu a venit nimeni, dar nu m-am supărat. Am văzut în schimb cum se joacă umbrele printre strujenii de popuşoi, cum cad din înalturi stelele, cum dansează norii pe cer şi cum lumina lunii desenează inimi de copil pe acoperişurile caselor. Am auzit şoaptele firelor de iarbă, blestemele roadelor neculese, chemările pomilor. Toate acestea nu aveam cum să le aflu dacă nu aş fi ieşit afară, în miez de noapte.

Cu două roşii şi trei castraveţi nu voi reuşi să fac o salată ca pe vremea când trăia tata. Oricum, încerc. Adaug şi două cepe mici. Apoi ulei. Zdrobesc încet roşiile ca să iasă din ele sucul. Mă aşez pe hat. Nu mai am pâine neagră ca în copilărie. Pâinea feliată nu este gustoasă, chiar deloc. Îmi torn şi un pahar de suc alb, de lămâie. Dumnezeu se aşază şi El lângă mine. Îi întind farfuria cu salată. Mănâncă direct cu mâna. Din buzunar scoate o jumătate de pâine neagră, cu coaja groasă, crocantă. O rupe în două: jumătate pentru mine, jumătate pentru El. Înmoi miezul de pâine în sucul roşiilor. Dumnezeu face la fel.

– Crezi că toamna asta vor veni acasă cei plecaţi la Tine?, întreb cu privirea în pământ. Măcar pentru o clipă?

– Precis vor veni, răspunde Dumnezeu. În fiecare toamnă vin.

– Va veni şi tata, şi bunicii, şi ceilalţi Dorneni?

– Da, Eduard. Toţi vor veni.

– Va veni şi părul domnesc, şi pisica Hadesa, şi căţeluşa Tina, şi caii de povară ai bunicului, şi prunul altoit? Sau animăluţele şi pomii nu au voie să vină?

– Ba vor veni, Eduard. Toţi vor veni.

Mâncăm în linişte. Dumnezeu mănâncă din aceeaşi farfurie cu mine. Mă uit pe furiş la El şi cred că are lacrimi în ochi. Hainele Lui miros a vegetaţie arsă, iar în plete i se odihnesc frunze de măr ionatan. Nu rămâne nimic în farfurie. Resturile de pâine le aruncăm în iarbă. Dumnezeu îşi şterge palmele de norii pufoşi care aleargă deasupra satului, apoi închide ochii şi deschide larg braţele. Închid şi eu ochii. Vântul ne ridică deasupra livezii, deasupra Măliniului, deasupra tristeţii.

 

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,MĂLINI” -Editura Eikon

 

Autor : Eduard Dorneanu
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2014
ISBN: 978-606-711-201-6
NR. PAGINI: 180
FORMAT: 13X20 cm
Editura Eikon

 

 

MĂLINI – VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 9

A trecut de ora patru. Cântecul cocoşilor împarte întunericul în milioane de vise risipite. Copacii din livadă şoptesc rugăciunea de dimineaţă. Dumnezeu o ascultă în genunchi. Rugăciunea copacilor este simplă, fără cuvinte preţioase, fără metafore bombastice. O ascult şi eu uimit de simplitatea şi curăţenia cuvintelor. Rugăciunea continuă şi se împleteşte cu murmurul apelor Suhăi. Respir. Mă dor braţele. Am dormit cu gândul aiurea şi acum mă dor braţele. Mă aşez în genunchi lângă Dumnezeu. Ascultăm. În spatele nostru sunt alţi oameni, alţi copaci, alţi cocoşi, alte sate. Toţi în genunchi. Ca un lan viu care aşteaptă dimineaţa. Mă dor braţele. Mă sprijin de umerii Domnului şi mă ridic. Rugăciunea copacilor continuă. Ceilalţi oameni rămân în genunchi. Eu plec alături de Dumnezeu ca să împrăştii tăcerea.

E răcoare. Încep să cosesc buruienile de pe cartofi. Am cultivat cartofi pe o suprafaţă de trei prăjini. Deasupra acestora au crescut buruieni: lăptucă, pir, iederă rusească. Am două coase : una mică şi ştirbă şi una veche, uriaşă care a aparţinut bunicului. O aleg pe cea veche. Arunc tricoul şi pantalonii. Rămân doar în pantaloni scurţi şi simt cum aripile vântului îmi tatuează desene pe care nimeni nu le poate vedea.

Hârşt!! Cosesc cu gesturi largi, copilăreşti. Mai întâi retez plantele de pe rândurile de cartofi, apoi pe cele din şanţurile care delimitează fiecare rând. Fiecare mişcare înseamnă un sunet, fiecare mişcare ridică la cer particule de praf. În mişcarea cosaşului e toată dărzenia, tot orgoliul unei generaţii. Cosesc. Aici a cosit Iacob Dorneanu, stră-stră-străbunicul meu. Şi Andrei Dorneanu stră- străbunicul meu. Şi Ilie Dorneanu, străbunicul meu. Şi Vasile Dorneanu, bunicul meu. Şi Neculai Dorneanu, tatăl meu. Aici vor cosi urmaşii neamului meu. Nu mă mai dor braţele. Am trecut de cireş şi iau ca reper fundul livezii. Cosesc. Hârşt ! Coasa atinge pietrele risipite pe ogor. Scântei roşii-albăstrii mustră oţelul coasei. După o oră de muncă ajung la capătul ogorului. Dumnezeu îmi şterge fruntea şi îmi mângâie sufletul.

Mama mă întâmpină în curte, oarecum supărată:

-Tu nu ai de gând să faci nicio treabă astăzi? Du-te şi scoate covorul din camera ta că trebuie spălat.

-Acum?

-Nu, peste patru ani.Acum, ce întrebare e asta ?

Covorul din camera mea este roşu cu inserţii albe. Ridic masa biroului ca să îi scot capetele. Găsesc sub el o carioca roşie, două monede de cinci bani şi un foarfece mic. Cred că este o imitaţie de covor persan, o imitaţie turcească sau chinezească. L-am cumpărat acum doi ani de la nişte ţigani, împreună cu un alt covor de culoare galbenă. Mama nu a stat să negocieze cu ei şi mi i-a trimis mie:

– Şăfu’ nu-i nevoie de bani, a spus unul dintre ţigani . Ne dai nuci.

-Câte nuci?

-Cântărim cu ligheanele. Aiestea ‘s covoare di la Persia. Noi sîntem ţîgani de la Sibiu. Nu avem chinezării şi lucruri din Turcia.

-Adică aţi fost în Persia?

-Da, şăfu. Acolo mergem ş’ cumpărăm marfă ş’ dăm pi bani ori pe nuci. Noi sintem oameni cu şcoală. Eu am liceu.

-Şogore mă omori.Ai fost tu într-o ţară care se cheamă Persia ?

-Da, şăfule. Nu mă crezi?

-Cum naiba să nu te cred? Doar ai liceu.

-Hai, şăfule nu fă mişto de şogor. Îmi dai nuci şi îţi dau mândreţe dă covoare. Uiti aista roş’, uiti galbînu’.

-N-am bre nuci. Dar câţi lei vrei?

-Negociem.

-Şogore, îţi dau şaizeci de lei pentru cele două covoare. Dacă vrei bine, dacă nu, nu.

-A dracu gagiu’ eşti şăfule. Ia marfa ş’ dă banu’ la şogor.

Batem palma şi număr ţiganului banii. Eram sigur că m-am înşelat. Mama mi-a spus că mă pricep la covoare ca şi la tractoare, adică deloc. Toţuşi covoarele nu şi-au pierdut culoarea. Sunt imitaţii, e clar, dar nu s-au scămoşat, culoarea nu le-a părăsit.

Mai găsesc două monezi de cinci bani sub recamier.

-A naibii treabă! O bacnotă de zece lei nu putea să se pitească sub covor!

-Vorbeşti singur?, întreabă mama din cadrul uşii. Hai afară să îl scuturăm!

Scuturăm covorul, apoi îl întind pe o masă de lemn şi pe o băncuţă tot din lemn. Mama îl spală cu peria. Yasmine , micuţa mea vecină apare şi ea gata să dea o mână de ajutor. Începe să numere ca să îmi arate că poate număra până la o sută. Trece de la douzeci şi nouă direct la treizeci şi unu.

– Nu e bine. După douzeci şi nouă urmează treizeci.

-Precis?, întreabă Yasmine. Tu mă mai păcăleşti uneori.

-Hahahaha, râd împreună cu Dumnezeu, cu pomii şi cu stelele căzătoare.

-Treizeci, repetă Yasmine.

-Ia spune, întreb eu repede. De ce pământul e jos şi cerul deasupra?

-Pentru că iarba este verde şi cerul albastru, răspunde Yasmine.

Ridic covorul pe sârmă. Va sta aşa până se va scurge de apă.

E amiază. Soarele încălzeşte tabla casei, aleea de ciment, cerdacul, ferestrele. Caut umbra în livadă sub pomii care dimineaţă recitau rugăciuni. Mărul pădureţ mă mângâie cu crengile lui lungi, fără roade. Nucul Sybil are scoarţa crăpată, iar furnicile urcă şi coboară din el. Mă aşez pe spate în iarbă. Văd în albastrul cerului pe Dumnezeu cosind. E dezbrăcat de orgoliu, asemeni unui ţăran bucovinean. Hărşt! se aude din cer. Dumnezeu coseşte în albastru. Ehei. . .

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,MĂLINI” ( Editura Eikon )

 

Autor : Eduard Dorneanu
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2014
ISBN: 978-606-711-201-6
NR. PAGINI: 180
FORMAT: 13X20 cm
Editura Eikon

MĂLINI – VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 7

Pietrele prundului strălucesc ca ochii copiilor înainte de rugăciunea de seară. Suha murmură blesteme şi incantaţii. Dumnezeu aruncă punte între mine şi El. Icoanele sfinţilor-copii curg la vale. Apele au grijă de ele. Icoanele nu se lovesc de pietre, nu se agaţă de rădăcinile copacilor. Imaginile sfinţilor se mişcă. Dumnezeu le priveşte liniştit şi aşteaptă primul meu pas. Puntea este îngustă. Icoanele curg necontenit pe sub ea.

Ajung la locul numit ,,La răchiţi”. Aici apele Suhăi formează un cerc mare şi adânc, un ştiolbon cum îi spun oamenii locului. Sub mal e plin de peşte: clean, mreană, boişteni. Pe mal creşte iarbă sălbatică, ţepoasă. Cele câteva răchite strâmbe dau numele acestui loc. În scorbura uneia dintre ele păstrez câteva amintiri din copilărie: un briceag, un pachet de cărţi de joc, un pachet de ţigări gol, creioane şi alte mărunţişuri. Au trecut treizeci şi şapte de ani de când am ascuns aceste lucruri în scorbură. Nimeni nu le-a găsit. Nimeni nu mi le-a luat. Acum o să las un bănuţ auriu de cinci bani. Îmi este drag acest loc. Foarte drag.

Îmi amintesc. Era vara anului 1976. Locul era împânzit de copii şi tineri. Mi-i amintesc: Brebu Bălănică ( era mai mare ca mine, a murit la numai treizeci şi ceva de ani), Pituş Cană , Vasil Mocuţă, verii lui Vasil, Ceprică, Robert, Mărcuşel, Mai erau şi Linel, Silvestru Cotoran şi Gaie Ţurlache. Pescuiam la râmă. Apele erau tulburi şi nu reuşeam decât să ne agăţăm cârligele de tot felul de lemne aduse de apă. Linel se plângea de faptul că el nu a prins niciodată un peşte. Fratele lui, Silvestru încerca să îl ajute în fel şi chip. Peştele nu trăgea. Ceilalţi puşti nu îşi pierdeau răbdarea. Aveam pregătite borcane de sticlă cu apă proaspătă în care să depozităm eventualele capturi. Orele treceau greu. Noi toţi aşteptam. Una din plutele undiţelor lui Silvestru a intrat sub apă.

-Repede, Linel! Ţine de undiţă a strigat Silvestru.

-Da, ţin, a răspuns Linel.

-Trage acum!

Linel a scos de sub luciul apei un mic peştişor, un porcuşor.

-Hihihihihi, a început Linel să se bucure zgomotos. Primul meu peşte. Hihihihi.

-Ba nu e prins de tine, a spus Pituş. L-a prins Silvestru. Nu te mai da mare.

-Nu e prins de tine, a sărit cu gura şi Gaie.

Linel continua să râdă. După câteva minute peştele a murit.

-De ce a murit?, a întrebat Linel cu ochii în lacrimi pe fratele său.

– Nu a mai avut aer. Lasă că prinzi altul.

– Linel, nu mai faci hihihi?, l-a ironizat Ceprică.

Linel a plecat cu fratele lui, iar noi am rămas să pescuim în continuare. Nimeni nu a mai prins nimic. Peştele nu voia cu nici un chip să muşte nada. Şi totuşi la un moment dat îl aud pe Pituş ţipând:

-Bă, veniţi încoa’. Ce dracu’ e ăsta? E peşte? Aşa mare?

La un metru de mal, într-un loc unde se putea vedea prin pânza apei apăruse un clean de o dimensiune neobişnuită. Nu era chiar uriaş, nu cântărea nu ştiu câte kilograme, dar nu mai văzusem niciodată un peşte atât de mare în apele Suhăi.

-Bă, tăceţi din gură că eu intru să îl prind cu mâna, ne-a zis Brebu.

-Mi-l dai mie?, s-a rugat Pituş. Îţi dau 10 lei. Îţi cumperi trei pachete de ,,Carpaţi” cu banii ăştia.

-Ai 10 lei?

-Am. Uite, ia.

Pituş a scos din buzunar o bacnotă mototolită.

-Gata, băi. Dacă îl prind îţi dau peştele şi tu dai banii.

-Da.

-Acuma linişte ca să pot intra după el.

Brebu a intrat în apă. Câteva minute nu s-a mişcat, apoi cu un singur gest a prins peştele de sub burtă şi l-a aruncat pe mal.

-E un clean uriaş, am auzit pe cineva strigând.

-Prindeţi-l băi că sare înapoi în apă, a strigat Brebu.

Toată puştimea a participat la imobilizarea cleanului. Fiecare dintre noi visa să prindă un astfel de exemplar.

-Na, banii, a spus Pituş. Eu iau peştele.

-Nu ţi-l mai dau, a răspuns Brebu.

-Dă-mi-l băi că ai promis.

Pituş a început să plângă. Copiii şi-au strâns undiţele. Nu mai avea niciun rost să mai stăm într-un loc unde peştele nu muşcă nada.

-Băi, dă-mi peştele că ai promis, continua Pituş.

-Nu îl dau, băi răspundea Brebu.

-Îţi mai dau cinci lei.

-Degeaba. Nu ţi-l dau.

A trecut mult timp de atunci. Brebu a murit tânăr. Pituş a prins peşti mult mai mari decât cleanul pe care voia să îl cumpere. Locul a rămas neschimbat. Alţi copii vin acum la pescuit. Alte bucurii şi alte tristeţi răsună pe malurile Suhăi.

Pietrele prundului strălucesc ca ochii copiilor înainte de rugăciunea de seară. Dumnezeu pescuieşte icoane dincolo de puntea îngustă care ne separă tristeţea. Ne privim pe furiş. Suha murmură blesteme, incantaţii. Imaginile icoanelor se mişcă. Durerea este ca o piatră aruncată pe luciul apei. Ne privim pe furiş. Din nou.

Eduard Dorneanu

Din volumul ,,MĂLINI” – Editura Eikon

Autor : Eduard Dorneanu
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2014
ISBN: 978-606-711-201-6
NR. PAGINI: 180
FORMAT: 13X20 cm
Editura Eikon