Editoriale

În stilul creștin al sfârșitului de omenie

, , , , , , , , , , 0 Comments

Cât de mult mai contează un premiu internațional în ziua de azi? Mult, foarte mult? Păi, contează deși oriunde te duci dacă spui că ești român, cele șaișpe mii de premii luate pentru documentarele din zona socialului, nu înseamnă mare lucru. De ce, neapărat, tema asta lacrimogenă? Pentru că afară, nu poți să te duci cu reportaje în care să lauzi cultura de seringi de unică folosință , nici interpretarea ,,Ariei Valizei” în gara Parlamentului. Trebuie să propui ceva strong, ceva care să înfricoșeze și să scârbească în același timp. Reportajele despre copii săraci încă prind dacă sunt aduse în fața străinilor. Nu mai merg alea despre copii înfiați, între timp alte țări și-au dat seama că au și ei copii înfiați prin străinătate și ne-au luat caimacul. Merg totuși, reportajele despre copiii săraci. În prima etapă, trebuie multă atenție. E nevoie de o familie cu mulți copii, obligatoriu ăia mici trebuie filmați fără ciorapi și cu mucii curgând în valuri. Nu contează dacă în respectiva familie sunt copii din mai multe căsătorii, vorba aia: dacă mama nu a avut zestre, a mai adus niște copii, ce era să facă și ea? Odată localizat locul, urmează relatarea poveștii folosind imagini cât mai muciferiene posibil. Bărbatul familiei face focul, pe jos nu e podea, iar ăia mici se bat de la o bomboană. Mama explică tuturor cum muncește cu ziua și că mâncarea nu ajunge, hainele se murdăresc, iar Iisus nu le plătește factura la curent. Ceea ce mă scârbește cel mai tare la astfel de reportaje sunt interviurile luate copiilor. De obicei, aceștia au figuri de cretinei, sunt murdari cu privire pierdută și vorbesc o limbă apropiată de cea română. Mereu sunt întrebați : ce vor să se facă după ce vor crește și ce ar face dacă ar avea bani. Micuții analfabeți și-ar dori câteva meserii, atât. Fetele vor să devină doctorițe sau învățătoare, iar băieții, polițiști sau patroni. Hidoșenia momentului este grozavă. copiii lipsiți de cele necesare unui trai decent spun ce ar face dacă ar avea bani. Toți au aceeași dorință: vor să își cumpere caiete și pixuri. Îți vine să te crucești, cică nu vor haine sau haleală ci sunt bolnavi de dragul caietelor și pixurilor. Priviți-le fețele, ascultați-le vorbele: mulți dintre ei nu sunt în stare să rețină o jumătate de vers sau să rostească în mod corect numele unui domnitor român. Nu trebuie să fii vrăjitor ca să realizezi că ai în față copii despre care nu se știe dacă vor putea învăța tabla înmulțirii, puștani înapoiați, chiar proști de-a binelea. Ei bine, aceste biete făpturi sunt prezentate ca fiind gata să învețe zi/lumină pentru a ajunge medici, învățători, etc. Fraierii plătesc meditații pentru copii lor, dar la ăștia săraci e mai simplu: își șterg mucii, înjură în gând și gata se duc la facultăți.Pe români nu îi mai impresionează situațiile astea, totuși, dacă e an electoral, la poarta săracilor apar microbuze cu alimente și haine de care bogații țării nu mai au nevoie. Urmează pozele, degetele crăcănate a victorie nemeritată și promisiunile. Străinii se miră și atât. Au și ei problemele lor, așa că nu prea mai trimit ajutoare, dar premiază reportajele. Și uite, așa, realizatorii de emisiuni mai iau un premiu, se mai laudă oleacă și cam atât. Copiii rămân tot săraci deși li s-a spus că pot ajunge medici, patroni sau fotbaliști. În timp, realizează că au fost folosiți și că plasele cu alimente nu ajung până când vor deveni academicieni și oameni de știință.
Se apropie Sărbătoarea Nașterii Domnului. Precis se va gândi cineva că nu ar fi rău să mai câștige un premiu . Familiile sărace încă pot aduce bucurie, profesioniștilor din televiziune. Ce poate fi mai frumos ca o diplomă înrămată pe perete? Cât despre săraci, ce să zic. Ei vor fi folosiți și uitați. Cam așa gândesc, unii dintre noi. Contează doar premiile, audiența și ficatul plesnit al concurenței. În stilul creștin al sfârșitului de omenie. Trist . . .

Eduard Dorneanu
Mălini-6 Noiembrie

O lingură de magiun pe un sicriu bine închis

, , , , , , , , , 0 Comments


Înainte de ’89 eram cu toții tovarăși. Așa ne adresam tuturor , de la femei de serviciu la sergenți-majori sau chirurgi. Nu se supăra nimeni, dar suna tare hidos, cumplit de fals. Era o bucurie când cineva îți spunea pe nume, lăsând naibii, tovărășia roșie și licențele cu sonorități ruginite. Ne-am descurcat în labirint deși a spune ,,tovarăș’’ devenise o caznă, un fel de motto al zilei lipit de palma cu care dădeai noroc sau scriai.
După ’89, tovarășii s-au transformat în domni și doamne. Mai toată lumea spune că în acest fel îți arăți respectul față de cineva. Numele de botez a devenit parte secundară dintr-un sluj ciudat. Lumea vrea să rostești: doamna Florica, doamna Marghioala, doamna Sandibela, domnul Mentosan, domnul Ciuciulete, domnul Hambalistu’. Domnia s-a întins ca o boală general acceptată și mult așteptată pe tot întinsul patriei. De la tovarăș la domn sunt doar două trepte: una de egoism și alta de grandomanie. Totuși, numele de botez sunt tot mai multe. În gimnaziu, nu am avut niciun coleg care să aibă mai mult de un nume de botez. În Moldova acelor timpuri, era de neconceput ca un puști să se numească și Ion și Vasile. În ziua de azi, numele de botez sunt tot mai complicate și mai exotice. Nu știu de ce părinții se mai chinuie să le găsească nume de botez deosebite. După ce vor crește , vor deveni ,,domnul’’ sau ,,doamna’’, adică unul din enșpe mii de domni Popescu, Ionescu, Gogulescu sau una din catralioanele de doamne Năsulescu, Pudrulescu sau Botuleț. Depersonalizarea asta nu înseamnă respect, așa cum mulți afirmă ci încolonarea într-o tristă și nemeritată gloată, una elitistă( vezi Doamne!), unde a domni pe cineva e ca și cum ai da un like la o poză cu un motan legat de un comentariu senil de genul: ,,ce frumos, felicitări’’. Pierderea numelui de botez este cea mai mare bucurie făcută Diavolului. Imaginați-vă cum s-ar uita la dvs o doamnă necunoscută căruia i te adresezi : ,,Bună ziua, Ioana, Maria, etc’’. Ar considera salutul dvs, lipsă de respect? E posibil. Dar dacă vă adresați cu ,,doamnă’’, ar fi ok?Desigur. Chiar dacă în gând, imediat ce ați rostit cuvântul ,,doamnă’’ urmează cele mai cumplite înjurături? Da, e bine așa. Numele de botez trebuie ascunse, iar în locul lor trebuie aduse cuvinte pompoase care să justifice naiba știe ce. Bănuiesc că ați observat cum vorbesc străinii între ei , dacă se domnesc și când. Diferențele acestea sunt interesante și merită căutat adânc în trecut pentru a afla cum s-a ajuns aici. Pentru mine, această situație e simplă. A domni pe cineva e ca și cum ai pune o lingură de magiun pe un sicriu bine închis. Nimic mai mult. Nimic . . .

10 septembrie- ARIPI ȘI ÎNGERI CĂZUȚI

, , , , , , , , , 0 Comments

10 septembrie a fost declarată ziua mondială de prevenire a suicidului. Despre suicid discută mai toată lumea. Există tot felul de sfătuitori bine intenționați: preoți, psihiatri, psihologi, mistici depresivi sau proprietari de cămile pensionare. Adevărul este foarte crud: omul care dorește să se sinucidă o va face până la urmă. Preoții pot ajuta pe potențialii sinucigași. Frica de cazanele iadului și de furca lui Aghiuță poate îndepărta ideea sinuciderii, dar numai pentru un timp. Un milion de super psihiatri nu pot schimba ideile fixe ale celor care vor să plece dincolo de albastru. Amânarea nu poate fi o rezolvare, dar este singurul mod de a ajuta. Se spune că suicidul poate fi psihotic, impulsiv, rațional, etc. De fapt, adevărul este altul. Cei care vor să se sinucidă vor inventa tot felul de situații: 1 vor spune că nu sunt fericiți în dragoste deși adeseori iubesc persoane care habar nu au de existența lor sau inventează greșeli ale partenerilor de viață 2 nu suportă eșecurile financiare, deși înainte de a fi bogați au fost la fel de săraci și ar putea să o ia de la început oricând 3 există persoane veșnic triste fără un motiv anume. Aceste persoane acumulează frustrări după frustrări și așteaptă un singur impuls care să îi facă să recurgă la sinucidere.
Și eu am cunoscut sinucigași. Vă voi da două exemple: 1. Domnișoară-super bogată, curtată de zeci de bărbați. Licențiată, masterat, frumoasă, inteligentă, etc. Avea momente în care intra într-o stare de tristețe atât de profundă încât oricine putea crede despre ea că era nefericită. S-a sinucis fără motiv.
2Doamnă foarte inteligentă, cu o familie faină de tot. Dacă bea un pahar de vin sau de bere era gata să se sinucidă imediat. Alcoolul îi declanșa o stare ciudată. Până la urmă s-a sinucis la un party exclusivist. În biletul de adio a scris că se sinucide pentru că nu vrea să devină mamă.
Bun, avem ziua mondială de prevenire a suicidului. La ce ajută ea? La nimic. Aproape nimeni nu știe că există în calendar o astfel de zi, iar despre sinucigași lumea vorbește fie cu milă, fie cu scârbă. În satul meu, sinucigașii nu sunt îngropați la fel ca orice creștin. Nu au parte de aceleași slujbe religioase și gropile lor sunt ultimele din cimitir, iar un timp nu au nici cruce la cap. Nu sunt de acord cu asta. Sinucigașii sunt persoane bolnave. Repet, nimeni nu poate să oprească un om să se sinucidă. Putem amâna asta. Ei bine, acele zile în plus pe care potențialii sinucigași le trăiesc sunt pentru ei veșnicii. Eu nu fac parte dintre cei care acuză pe sinucigași pentru ,,păcatul lor de moarte’’. Sunt sigur că Domnul îi va judeca la fel ca și pe ceilalți oameni, cu milă, cu multă milă. Ei sunt îngeri căzuți și au aripile rupte. Domnul îi va ajuta pentru că și ei au primit Lumina și Dragostea Lui. În albastru, dragostea Domnului vindecă rănile tuturor. Chiar și rănile adânci ale îngerilor căzuți. Întru Slava Celui Veșnic Viu.

Eduard Dorneanu
Mălini 10 septembrie

Iubire fără de trădare

, , , , , , , , , 0 Comments

Regulile religioase sunt creația unor oameni răi, cu suflete mutilate. Chiar dacă în fiecare Carte Sfântă vei găsi sfaturi despre cum poți să cauți mântuirea, alături de sfaturile bune, apare și misoginismul, extemismul și ura etnică. Nu există instituții ( religioase ori ba) care să te trimită direct la dreapta Domnului, așa cum nu poate exista rugăciune scrisă de altcineva care să îți binecuvânteze inima. Tu ești Stăpânul inimii tale. Tu ești Singurul care trebuie să aleagă ce e real și ce e inventat în religia ta.
În vremea când eram tânăr și cumplit de rebel am cunoscut o fată deosebită. Numele ei era Jasmine și era de religie musulmană. În scurt timp devenisem cea mai ciudată pereche care umbrea aleile din Suceava. Ea era îmbrăcată după moda tradițională și purta pe capul tuns chilug o chestie greu de descris, eu aveam părul foarte lung și îmbrăcam tricouri împrimate cu moacele scârboase ale unor chitariști din trupele de rock celebre ale lumii. Lumea spunea despre mine că aș fi fost satanist, păgân, iubitor de prooroci analfabeți, iar apropiații lui Jasmine o categoriseau drept curva rockerului pletos, rușinea neamului, nesimțita familiei. Și atunci, în anii ’90, lumea trăia frenetic ,,noua libertate”. Oamenii se cuplau și se despărțeau în fiecare vis, în fiecare noapte. Am respectat-o pe Jasmine. Nu aș fi îndrăznit să trec dincolo de îmbrățișare. Doar dacă am fi fost căsătoriți, abia atunci. Ei bine, am întrebat un preot ortodox ce e de făcut. Acesta mi-a spus că Jasmine ar trebui să devină ortodoxă. Jasmine nu a acceptat, nu putea să trădeze credința neamului ei, pentru liniștea unui popă burtos și pentru ca lumea ortodoxă care ne cunoaștea să nu aibă nimic de mârâit. Am întrebat ce e de făcut și pe tatăl ei, trăitor în spațiul fostei Iugoslavii. Mi-a zis că ori mă convertesc la religia lor , ori mă taie ca pe un berbec numai bun de tocană. Ce însemna asta? Că toate religiile mari ale lumii, slăvesc Iubirea, dar te forțează să trădezi înainte de a oficializa o alianță. Cum adică? Cum poți deveni peste noapte asemeni mahomedanilor și cum ai putea face dintr-o fată care crede fiecare cuvânt scris în Coran, un fel de ortodoxă de ,,lume nouă” ? Nu era nimic de făcut, nimic. Lumea, plina de curve, ipocriți și mincinoși își putea consuma orice fel de relație, doar noi doi, nu aveam loc. Trebuia ca unul dintre noi doi să își trădeze credința, religia, trecutul. Nu am facut-o, iar Jasmine a murit la câteva zile după ce am vorbit cu tatăl ei, într-un accident de mașină. Atunci am aflat că în toate Cărțile Sfinte nu e doar Adevăr ci și minciună, manipulare și extremism. Cu toate astea, mai am o speranță. Știu că va veni o zi când o voi revedea pe Jasmine, dincolo de albastru. Nu vom merge nici în Raiul ortodox al babelor gheboase și al ipocriților care iși fac cruce duminica, nici în Paradisul islamic al eroilor de tinichea. Vom căuta un loc lipsit de reguli, unde oamenii nu trăiesc în genunchi, iar iubirea nu are nevoie de binecuvântarea unei Biserici. Iar dacă acel loc nu există, nici dincolo de albastru, vom pleca amândoi în locul cel mai fierbinte al Universului. Și vom arde împreună cu nopțile pe care nu am apucat să le trăim . . .

Eduard Dorneanu
Mălini-17 August

Ziua Grănicerilor

, , , , , , , , , , , , , 0 Comments


Acum mai bine de trei decenii, Viața mi-a îmbrăcat Tinerețea în verde. Am devenit soldat în termen, grănicer, iar hainele noastre erau verzi, asemeni imașurilor bucovinene, la fel ca brațele mângâiate de Primăvară ale fraților pomi. Patru luni am fost instruit la U.M.02826 Carei, apoi am plecat pe frontieră la U.M. 02893 Urziceni-Sat. În perioada intrucției am învățat să folosesc aruncătorul de grenade, pistolul mitralieră, pușca mitralieră, pușca semiautomată cu lunetă, pistolul de semnalizare și mitraliera de companie. Îmi amintesc traseul de dimineață către câmpul de instrucție de lângă Pădurea Banu. Ieșeam din cazarmă încolonați, pluton după pluton, toate cele două companii. Un timp mergeam pe marginea șoselei, apoi restul drumului îl parcurgeam prin șanțurile de pe marginea drumului, încolonați în șir indian. Și la plecare și la sosire, cântam. Fața orașului se schimba, iar vocile tinere ale grănicerilor aduceau bucurie civililor care ne priveau cu admirație. Țin minte versurile, încă mai aud pașii cadențați ai camarazilor mei: ,,Avem o Țară, o datorie/o misiune de veacuri de împlinit/dușmanii Țării, și ei să știe/că suntem stâncă de granit/dușmanii Țării, și ei să știe/că suntem stâncă de granit”. După trecerea celor patru luni de instrucție am ajuns în frontieră. Eram deja călit, dar zilele și nopțile când rămâneam singur de pază m-au făcut cu adevărat puternic. Acolo am învățat că frica nu dispare oricâte rugăciuni ai spune și oricâte cruci ai așeza deasupra pielii și hainelor. În fața pericolului, religia și regulile oamenilor obișnuiți nu ajută , ci dimpotrivă sunt poveri care te pot pierde. Am mai învățat că nu poți trece prin furtuni doar purtând metafora pe buze și că mereu trebuie să ai inima tare și pumnul încordat pentru a lovi primul, întotdeauna, primul.
Viața de grănicer era aspră, dar luminoasă. Răsăritul m-a găsit de multe ori lângă fâșia de nisip care separă cele două țări. Acolo este un pod la capătul căruia o statuetă albă a lui Iisus privea către Valoy, satul maghiar ,,de dincolo”. Inima mea bătea mai tare când Vântul de Miazăzi venea să mângâie ținuturile românești, iar eu eram primul român pe care îl întâlnea. Mă simțeam cu adevărat special, eram cel care apăra Patria, primul dintre cei care era gata să își dea viața pentru a apăra fiecare palmă de pământ strămoșesc. Îmi sunt dragi acele locuri ,,de margine”: apa Crasnei, ogoarele roditoare, pădurile dar nici pe oamenii locului nu îi pot uita. Erau oameni educați, îmbrăcați frumos și mereu gata să dăruiască, mai ales de Sărbători, bucate și cuvinte alese, soldaților români. Îi amintesc bine locurile unde se efectua paza, la început individual, apoi în patrule de câte doi grăniceri: Post Controlul, aflat la câțiva kilometri de fabrica de ulei, cele trei foișoare, podul, locurile de pândă de lângă canalul antitanc, locurile ascunse din vie și de lângă apa Crasnei, aproape de Berveni. Acolo, eu și camarazii mei ne-am făcut datoria față de Țară într-un fel simplu și lipsit de ecou. Am fost soldații Țării și atât. Bărbați viteji și frumoși pe care Tinerețea i-a îmbrăcat în haine verzi și le-a cusut pe rever petlițe, tot verzi, evident. . .
Timpul a trecut. Adeseori mă visez grănicer, chiar și acum după ce a trecut atâta timp. Îmi amintesc cum cântam pe drumul către gară, imediat ce fuseserăm lăsați la vatră: ,,Soarele a răsărit/cântați cu noi că ne-am întâlnit/Cerul s-a înseninat/Cântați cu noi/ că de la moarte am scăpat”. Frumoasă a fost Tinerețea noastră. Și mândri au fost Grănicerii. Fala neînfricatei Armate Române. . .

Cu respect și recunoștință, Comandanților mei ( ofițeri/subofițeri),
Cu prietenie nesfârșită Camarazilor mei, grăniceri

Eduard Dorneanu
(fost) soldat în termen la U.M.02893 și U.M.02826

Mălini
24 iulie/2019

1 2