Editoriale

10 septembrie- ARIPI ȘI ÎNGERI CĂZUȚI

10 septembrie a fost declarată ziua mondială de prevenire a suicidului. Despre suicid discută mai toată lumea. Există tot felul de sfătuitori bine intenționați: preoți, psihiatri, psihologi, mistici depresivi sau proprietari de cămile pensionare. Adevărul este foarte crud: omul care dorește să se sinucidă o va face până la urmă. Preoții pot ajuta pe potențialii sinucigași. Frica de cazanele iadului și de furca lui Aghiuță poate îndepărta ideea sinuciderii, dar numai pentru un timp. Un milion de super psihiatri nu pot schimba ideile fixe ale celor care vor să plece dincolo de albastru. Amânarea nu poate fi o rezolvare, dar este singurul mod de a ajuta. Se spune că suicidul poate fi psihotic, impulsiv, rațional, etc. De fapt, adevărul este altul. Cei care vor să se sinucidă vor inventa tot felul de situații: 1 vor spune că nu sunt fericiți în dragoste deși adeseori iubesc persoane care habar nu au de existența lor sau inventează greșeli ale partenerilor de viață 2 nu suportă eșecurile financiare, deși înainte de a fi bogați au fost la fel de săraci și ar putea să o ia de la început oricând 3 există persoane veșnic triste fără un motiv anume. Aceste persoane acumulează frustrări după frustrări și așteaptă un singur impuls care să îi facă să recurgă la sinucidere.
Și eu am cunoscut sinucigași. Vă voi da două exemple: 1. Domnișoară-super bogată, curtată de zeci de bărbați. Licențiată, masterat, frumoasă, inteligentă, etc. Avea momente în care intra într-o stare de tristețe atât de profundă încât oricine putea crede despre ea că era nefericită. S-a sinucis fără motiv.
2Doamnă foarte inteligentă, cu o familie faină de tot. Dacă bea un pahar de vin sau de bere era gata să se sinucidă imediat. Alcoolul îi declanșa o stare ciudată. Până la urmă s-a sinucis la un party exclusivist. În biletul de adio a scris că se sinucide pentru că nu vrea să devină mamă.
Bun, avem ziua mondială de prevenire a suicidului. La ce ajută ea? La nimic. Aproape nimeni nu știe că există în calendar o astfel de zi, iar despre sinucigași lumea vorbește fie cu milă, fie cu scârbă. În satul meu, sinucigașii nu sunt îngropați la fel ca orice creștin. Nu au parte de aceleași slujbe religioase și gropile lor sunt ultimele din cimitir, iar un timp nu au nici cruce la cap. Nu sunt de acord cu asta. Sinucigașii sunt persoane bolnave. Repet, nimeni nu poate să oprească un om să se sinucidă. Putem amâna asta. Ei bine, acele zile în plus pe care potențialii sinucigași le trăiesc sunt pentru ei veșnicii. Eu nu fac parte dintre cei care acuză pe sinucigași pentru ,,păcatul lor de moarte’’. Sunt sigur că Domnul îi va judeca la fel ca și pe ceilalți oameni, cu milă, cu multă milă. Ei sunt îngeri căzuți și au aripile rupte. Domnul îi va ajuta pentru că și ei au primit Lumina și Dragostea Lui. În albastru, dragostea Domnului vindecă rănile tuturor. Chiar și rănile adânci ale îngerilor căzuți. Întru Slava Celui Veșnic Viu.

Eduard Dorneanu
Mălini 10 septembrie

Iubire fără de trădare

Regulile religioase sunt creația unor oameni răi, cu suflete mutilate. Chiar dacă în fiecare Carte Sfântă vei găsi sfaturi despre cum poți să cauți mântuirea, alături de sfaturile bune, apare și misoginismul, extemismul și ura etnică. Nu există instituții ( religioase ori ba) care să te trimită direct la dreapta Domnului, așa cum nu poate exista rugăciune scrisă de altcineva care să îți binecuvânteze inima. Tu ești Stăpânul inimii tale. Tu ești Singurul care trebuie să aleagă ce e real și ce e inventat în religia ta.
În vremea când eram tânăr și cumplit de rebel am cunoscut o fată deosebită. Numele ei era Jasmine și era de religie musulmană. În scurt timp devenisem cea mai ciudată pereche care umbrea aleile din Suceava. Ea era îmbrăcată după moda tradițională și purta pe capul tuns chilug o chestie greu de descris, eu aveam părul foarte lung și îmbrăcam tricouri împrimate cu moacele scârboase ale unor chitariști din trupele de rock celebre ale lumii. Lumea spunea despre mine că aș fi fost satanist, păgân, iubitor de prooroci analfabeți, iar apropiații lui Jasmine o categoriseau drept curva rockerului pletos, rușinea neamului, nesimțita familiei. Și atunci, în anii ’90, lumea trăia frenetic ,,noua libertate”. Oamenii se cuplau și se despărțeau în fiecare vis, în fiecare noapte. Am respectat-o pe Jasmine. Nu aș fi îndrăznit să trec dincolo de îmbrățișare. Doar dacă am fi fost căsătoriți, abia atunci. Ei bine, am întrebat un preot ortodox ce e de făcut. Acesta mi-a spus că Jasmine ar trebui să devină ortodoxă. Jasmine nu a acceptat, nu putea să trădeze credința neamului ei, pentru liniștea unui popă burtos și pentru ca lumea ortodoxă care ne cunoaștea să nu aibă nimic de mârâit. Am întrebat ce e de făcut și pe tatăl ei, trăitor în spațiul fostei Iugoslavii. Mi-a zis că ori mă convertesc la religia lor , ori mă taie ca pe un berbec numai bun de tocană. Ce însemna asta? Că toate religiile mari ale lumii, slăvesc Iubirea, dar te forțează să trădezi înainte de a oficializa o alianță. Cum adică? Cum poți deveni peste noapte asemeni mahomedanilor și cum ai putea face dintr-o fată care crede fiecare cuvânt scris în Coran, un fel de ortodoxă de ,,lume nouă” ? Nu era nimic de făcut, nimic. Lumea, plina de curve, ipocriți și mincinoși își putea consuma orice fel de relație, doar noi doi, nu aveam loc. Trebuia ca unul dintre noi doi să își trădeze credința, religia, trecutul. Nu am facut-o, iar Jasmine a murit la câteva zile după ce am vorbit cu tatăl ei, într-un accident de mașină. Atunci am aflat că în toate Cărțile Sfinte nu e doar Adevăr ci și minciună, manipulare și extremism. Cu toate astea, mai am o speranță. Știu că va veni o zi când o voi revedea pe Jasmine, dincolo de albastru. Nu vom merge nici în Raiul ortodox al babelor gheboase și al ipocriților care iși fac cruce duminica, nici în Paradisul islamic al eroilor de tinichea. Vom căuta un loc lipsit de reguli, unde oamenii nu trăiesc în genunchi, iar iubirea nu are nevoie de binecuvântarea unei Biserici. Iar dacă acel loc nu există, nici dincolo de albastru, vom pleca amândoi în locul cel mai fierbinte al Universului. Și vom arde împreună cu nopțile pe care nu am apucat să le trăim . . .

Eduard Dorneanu
Mălini-17 August

Ziua Grănicerilor


Acum mai bine de trei decenii, Viața mi-a îmbrăcat Tinerețea în verde. Am devenit soldat în termen, grănicer, iar hainele noastre erau verzi, asemeni imașurilor bucovinene, la fel ca brațele mângâiate de Primăvară ale fraților pomi. Patru luni am fost instruit la U.M.02826 Carei, apoi am plecat pe frontieră la U.M. 02893 Urziceni-Sat. În perioada intrucției am învățat să folosesc aruncătorul de grenade, pistolul mitralieră, pușca mitralieră, pușca semiautomată cu lunetă, pistolul de semnalizare și mitraliera de companie. Îmi amintesc traseul de dimineață către câmpul de instrucție de lângă Pădurea Banu. Ieșeam din cazarmă încolonați, pluton după pluton, toate cele două companii. Un timp mergeam pe marginea șoselei, apoi restul drumului îl parcurgeam prin șanțurile de pe marginea drumului, încolonați în șir indian. Și la plecare și la sosire, cântam. Fața orașului se schimba, iar vocile tinere ale grănicerilor aduceau bucurie civililor care ne priveau cu admirație. Țin minte versurile, încă mai aud pașii cadențați ai camarazilor mei: ,,Avem o Țară, o datorie/o misiune de veacuri de împlinit/dușmanii Țării, și ei să știe/că suntem stâncă de granit/dușmanii Țării, și ei să știe/că suntem stâncă de granit”. După trecerea celor patru luni de instrucție am ajuns în frontieră. Eram deja călit, dar zilele și nopțile când rămâneam singur de pază m-au făcut cu adevărat puternic. Acolo am învățat că frica nu dispare oricâte rugăciuni ai spune și oricâte cruci ai așeza deasupra pielii și hainelor. În fața pericolului, religia și regulile oamenilor obișnuiți nu ajută , ci dimpotrivă sunt poveri care te pot pierde. Am mai învățat că nu poți trece prin furtuni doar purtând metafora pe buze și că mereu trebuie să ai inima tare și pumnul încordat pentru a lovi primul, întotdeauna, primul.
Viața de grănicer era aspră, dar luminoasă. Răsăritul m-a găsit de multe ori lângă fâșia de nisip care separă cele două țări. Acolo este un pod la capătul căruia o statuetă albă a lui Iisus privea către Valoy, satul maghiar ,,de dincolo”. Inima mea bătea mai tare când Vântul de Miazăzi venea să mângâie ținuturile românești, iar eu eram primul român pe care îl întâlnea. Mă simțeam cu adevărat special, eram cel care apăra Patria, primul dintre cei care era gata să își dea viața pentru a apăra fiecare palmă de pământ strămoșesc. Îmi sunt dragi acele locuri ,,de margine”: apa Crasnei, ogoarele roditoare, pădurile dar nici pe oamenii locului nu îi pot uita. Erau oameni educați, îmbrăcați frumos și mereu gata să dăruiască, mai ales de Sărbători, bucate și cuvinte alese, soldaților români. Îi amintesc bine locurile unde se efectua paza, la început individual, apoi în patrule de câte doi grăniceri: Post Controlul, aflat la câțiva kilometri de fabrica de ulei, cele trei foișoare, podul, locurile de pândă de lângă canalul antitanc, locurile ascunse din vie și de lângă apa Crasnei, aproape de Berveni. Acolo, eu și camarazii mei ne-am făcut datoria față de Țară într-un fel simplu și lipsit de ecou. Am fost soldații Țării și atât. Bărbați viteji și frumoși pe care Tinerețea i-a îmbrăcat în haine verzi și le-a cusut pe rever petlițe, tot verzi, evident. . .
Timpul a trecut. Adeseori mă visez grănicer, chiar și acum după ce a trecut atâta timp. Îmi amintesc cum cântam pe drumul către gară, imediat ce fuseserăm lăsați la vatră: ,,Soarele a răsărit/cântați cu noi că ne-am întâlnit/Cerul s-a înseninat/Cântați cu noi/ că de la moarte am scăpat”. Frumoasă a fost Tinerețea noastră. Și mândri au fost Grănicerii. Fala neînfricatei Armate Române. . .

Cu respect și recunoștință, Comandanților mei ( ofițeri/subofițeri),
Cu prietenie nesfârșită Camarazilor mei, grăniceri

Eduard Dorneanu
(fost) soldat în termen la U.M.02893 și U.M.02826

Mălini
24 iulie/2019

Oamenii și visele lor pieritoare

Marile vise nu sunt repetabile. Nici jurământul, nici marile lupte, nici Chemarea, nici Tinerețea. Fiecare eveniment, fiecare atingere, au ,,trăit’’ într-un anumit timp, pe o anumită frecvență. Repetabilitatea ține de iluzie sau de egoism și se încheie întotdeauna cu lipsa ecoului și în final, cu eșecul. Oricât zbucium ar produce pentru moment simbolistica și arderea lentă a iluziei, rezultatul va fi mereu același, unul negativ. Cum ar fi oare dacă ,,Lupta de Vaslui’’ ar avea loc din nou? În același loc, cu același număr de oameni, înarmați la fel ca atunci, dar cu oșteni din zilele noastre, nu cu cei plecați dincolo de albastru. Ar mai putea fi învinsă oastea otomană? Sincer, nu cred. Sau cum ar fi dacă în parlamentul nostru ar veni pe neasteptate, câțiva dintre patrioții care un luptat pentru Unire. Cuvintele lor ar mai fi ascultate? Oare nu ar ajunge subiect de șușanea pentru emisiunile de hăhăit care încep după ora 23? Aproape sigur, că da. Cum ar fi, prieteni, dacă Eminescu ar avea iarăși 20 de ani și s-ar duce cu un manuscris la o editură? Ar fi primit cu brațele deschise ori i s-ar arăta tariful și ar fi întrebat dacă vine la lansările de la târgurile de carte? Nu, marile vise nu sunt repetabile. Celelalte trăiri pot fi repetate într-o formă ori alta, dar ele fac parte din categoria viselor pieritoare. Pentru acestea, oamenii pot ieși în stradă, pot ridica monumente, pot chiar lupta. Totuși, visele pieritoare sunt asemeni nisipului din clepsidră. E mereu nevoie de mâna cuiva care să întoarcă acea clepsidră, altfel nisipul timpului, pașii mulțimii și cuvintele de laudă nu ajută la nimic. Diferența dintre marile vise și visele pieritoare nu poate fi înțeleasă de oricine. E mai simplu să fii în și cu mulțimea, dar după ce valurile se rup de maluri nu mai rămâne absolut nimic. Iar Istoria, Iubirea și Credința nu protejează visele pieritoare și nici nu menționează peste timp bucuria falsă a unor oameni care și-au schimbat între ei hainele de sărbătoare. . .

Eduard Dorneanu

Primele zile din 50+

Nu s-a întâmplat nimic deosebit. Nu am început să ridic o piramidă din chirpici, nu am învățat pe de rost cântece retarde despre tinerețea veșnică, nu am cumpărat un inorog de plastic. Se pare că sunt foarte puternic, spun asta pentru că acum vreo treizeci de ani, consideram pe cei care împlinesc jumătate de secol ca fiind persoane bătrâne, dificile, plictisitoare. Ei bine, nu e chiar așa. Încă port tricouri de rocker, îmi plac dulciurile, iubesc literatura de calitate. Totuși, oricât m-aș preface că nu observ, în jur s-a adunat ceva nisip de clepsidră.  Ok, asta e, nu am ce face. Mă voi interesa cât  costă o basculantă, voi încărca praful ăsta de care se teme toată lumea și îl voi depozita undeva, departe de visele mele. Voi rămâne atemporal, vesel și necititor de calendare. Viața e frumoasă.  Nespus de frumoasă . . .

 

Eduard Dorneanu

Mălini-