Cea de-a XIV-a ediție a Salonului Internațional de Carte Bookfest se desfășoară în perioada 29 Mai- 2 iunie la Romexpo București .
Cărțile mele pot fi găsite la standurile editurilor Eikon și Tracus Arte.
E ultima zi de vară a anului 2013. Sunt supărat. Cei patru gutui se vor usca. Şi cei doi din livadă şi cei doi din faţa casei. Fructele lor s-au chircit, frunzele sunt deja vestejite. Copacii par pârjoliţi. Parcă un dragon ar fi coborât din slavă în livada mea şi ar fi aruncat asupra gutuilor otrava căldurii. I- am plantat acum mai bine de zece ani. Le-am pus nume şi i-am apărat de primele zăpezi. Cei doi din curtea casei se numesc Lavinia şi Alteea. Cei din livadă sunt Lena şi Karen. Nu cred că vor supravieţui încă un an. Poate că dacă i-aş fi stropit la timp cu vreo substanţă miraculoasă, ar fi rezistat. Cine ştie!
Încep să scot cartofii cu sapa. Dacă nu ar costa atât de scump aş fi plătit pe cineva care are cal şi plug să facă munca asta. În fiecare zi scot câte două sau trei rânduri. E mai bine aşa. Din cauză că a plouat cu gheaţă, de pe un rând de abia dacă adun două găleţi de cartofi, majoritatea foarte mici. Din 1987 nu am mai avut o recoltă atât de slabă.
Sap greu în pământul pietros. Cel mai greu se sapă lângă cireş, în apropierea hatului. Într-un cuib de cartofi găsesc şi o monedă de 100 de lei, din perioada regelui Mihai. Am mai găsit monede în livadă, nu e nimic deosebit în asta. Şterg moneda de iarbă. Sunt curios dacă e din 1943 sau 1944. Cele din 1944 sunt mai lucioase, par mai noi. Nu am noroc. E din 1943. Arunc sapa sub cireş şi mă duc să culeg două roşii pe jumătate coapte, singurele care au scăpat de urgia gheţii. Găsesc şi trei castraveţi mici şi ţepoşi.
Acum treizeci şi opt de ani, tata stătea pe hat şi tăia roşii, castraveţi şi ridichi într-o cratiţă mare, verde. Îi urmăream fascinat mişcările, cuvintele. Uitase să spele roşiile, dar ce mai conta asta pentru un copil care aştepta să înmoaie miez de pâine neagră în sucul legumelor? Aveam în mână o jumătate de pâine neagră. Tata a rupt-o în două, apoi a pus în farfurii salata şi am început să mâncăm. Roşiile nu erau coapte foarte bine. Castraveţii nu erau curăţaţi de coajă. Miezul de pâine udat cu sucul roşiilor se lipea de cerul gurii.
– Niculai!, strigă mama din faţa bucătăriei de vară. Ai spălat roşiile?
– Spălat, răspundea tata cu un zâmbet larg.
Mâncam veseli, fără griji. Pe atunci erau încă în picioare cei patru meri raneţi altoiţi, trei ionatani, părul domnesc şi mărul care făcea mere dulci, văratice. Livada era de o frumuseţe nepământeană.
– Vine toamna, spunea tata. Ştii că se spune că toţi cei morţi se întorc toamna acasă. Chiar şi pentru o clipă.
– Mi-ai spus asta şi anul trecut dar nu a venit nimeni, am ripostat eu.
– Ba au venit. Au venit bunicii tăi.
– Nu i-am văzut. M-am uitat şi nu i-am văzut.
– Poate că au venit noaptea şi de asta nu i-ai văzut tu. Dar au fost aici. Te-aş minţi eu pe tine?
– Au fost aici bunicul Vasile şi bunica Maria?
– Da! Toţi au fost.
– Asta înseamnă că vor veni şi la toamnă ? O să pot să îi văd şi eu? Pe bunica Maria am văzut-o doar într-o poză şi pe bunicul Vasile nu îl mai ţin minte.
– Vor veni, Eduard. Precis vor veni.
Mânânc miez de pâine neagră şi ascult cum povesteşte tata despre cei din neamul nostru, despre primii Dorneni, despre poveştile lor de iubire, despre război. Roşiile nu îmi mai par acre. Pişcăturile furnicilor nu mă mai ustură.
Nopţi la rând am ieşit pe furiş noaptea şi m-am dus în livadă. Am aşteptat să îmi văd bunicii sau pe ceilalţi Dorneni, trăitori în Mălini cu mult timp în urmă. Nu a venit nimeni, dar nu m-am supărat. Am văzut în schimb cum se joacă umbrele printre strujenii de popuşoi, cum cad din înalturi stelele, cum dansează norii pe cer şi cum lumina lunii desenează inimi de copil pe acoperişurile caselor. Am auzit şoaptele firelor de iarbă, blestemele roadelor neculese, chemările pomilor. Toate acestea nu aveam cum să le aflu dacă nu aş fi ieşit afară, în miez de noapte.
Cu două roşii şi trei castraveţi nu voi reuşi să fac o salată ca pe vremea când trăia tata. Oricum, încerc. Adaug şi două cepe mici. Apoi ulei. Zdrobesc încet roşiile ca să iasă din ele sucul. Mă aşez pe hat. Nu mai am pâine neagră ca în copilărie. Pâinea feliată nu este gustoasă, chiar deloc. Îmi torn şi un pahar de suc alb, de lămâie. Dumnezeu se aşază şi El lângă mine. Îi întind farfuria cu salată. Mănâncă direct cu mâna. Din buzunar scoate o jumătate de pâine neagră, cu coaja groasă, crocantă. O rupe în două: jumătate pentru mine, jumătate pentru El. Înmoi miezul de pâine în sucul roşiilor. Dumnezeu face la fel.
– Crezi că toamna asta vor veni acasă cei plecaţi la Tine?, întreb cu privirea în pământ. Măcar pentru o clipă?
– Precis vor veni, răspunde Dumnezeu. În fiecare toamnă vin.
– Va veni şi tata, şi bunicii, şi ceilalţi Dorneni?
– Da, Eduard. Toţi vor veni.
– Va veni şi părul domnesc, şi pisica Hadesa, şi căţeluşa Tina, şi caii de povară ai bunicului, şi prunul altoit? Sau animăluţele şi pomii nu au voie să vină?
– Ba vor veni, Eduard. Toţi vor veni.
Mâncăm în linişte. Dumnezeu mănâncă din aceeaşi farfurie cu mine. Mă uit pe furiş la El şi cred că are lacrimi în ochi. Hainele Lui miros a vegetaţie arsă, iar în plete i se odihnesc frunze de măr ionatan. Nu rămâne nimic în farfurie. Resturile de pâine le aruncăm în iarbă. Dumnezeu îşi şterge palmele de norii pufoşi care aleargă deasupra satului, apoi închide ochii şi deschide larg braţele. Închid şi eu ochii. Vântul ne ridică deasupra livezii, deasupra Măliniului, deasupra tristeţii.
Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI” -Editura Eikon
Autor : Eduard Dorneanu
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2014
ISBN: 978-606-711-201-6
NR. PAGINI: 180
FORMAT: 13X20 cm
Editura Eikon
A trecut de ora patru. Cântecul cocoşilor împarte întunericul în milioane de vise risipite. Copacii din livadă şoptesc rugăciunea de dimineaţă. Dumnezeu o ascultă în genunchi. Rugăciunea copacilor este simplă, fără cuvinte preţioase, fără metafore bombastice. O ascult şi eu uimit de simplitatea şi curăţenia cuvintelor. Rugăciunea continuă şi se împleteşte cu murmurul apelor Suhăi. Respir. Mă dor braţele. Am dormit cu gândul aiurea şi acum mă dor braţele. Mă aşez în genunchi lângă Dumnezeu. Ascultăm. În spatele nostru sunt alţi oameni, alţi copaci, alţi cocoşi, alte sate. Toţi în genunchi. Ca un lan viu care aşteaptă dimineaţa. Mă dor braţele. Mă sprijin de umerii Domnului şi mă ridic. Rugăciunea copacilor continuă. Ceilalţi oameni rămân în genunchi. Eu plec alături de Dumnezeu ca să împrăştii tăcerea.
E răcoare. Încep să cosesc buruienile de pe cartofi. Am cultivat cartofi pe o suprafaţă de trei prăjini. Deasupra acestora au crescut buruieni: lăptucă, pir, iederă rusească. Am două coase : una mică şi ştirbă şi una veche, uriaşă care a aparţinut bunicului. O aleg pe cea veche. Arunc tricoul şi pantalonii. Rămân doar în pantaloni scurţi şi simt cum aripile vântului îmi tatuează desene pe care nimeni nu le poate vedea.
Hârşt!! Cosesc cu gesturi largi, copilăreşti. Mai întâi retez plantele de pe rândurile de cartofi, apoi pe cele din şanţurile care delimitează fiecare rând. Fiecare mişcare înseamnă un sunet, fiecare mişcare ridică la cer particule de praf. În mişcarea cosaşului e toată dărzenia, tot orgoliul unei generaţii. Cosesc. Aici a cosit Iacob Dorneanu, stră-stră-străbunicul meu. Şi Andrei Dorneanu stră- străbunicul meu. Şi Ilie Dorneanu, străbunicul meu. Şi Vasile Dorneanu, bunicul meu. Şi Neculai Dorneanu, tatăl meu. Aici vor cosi urmaşii neamului meu. Nu mă mai dor braţele. Am trecut de cireş şi iau ca reper fundul livezii. Cosesc. Hârşt ! Coasa atinge pietrele risipite pe ogor. Scântei roşii-albăstrii mustră oţelul coasei. După o oră de muncă ajung la capătul ogorului. Dumnezeu îmi şterge fruntea şi îmi mângâie sufletul.
Mama mă întâmpină în curte, oarecum supărată:
-Tu nu ai de gând să faci nicio treabă astăzi? Du-te şi scoate covorul din camera ta că trebuie spălat.
-Acum?
-Nu, peste patru ani.Acum, ce întrebare e asta ?
Covorul din camera mea este roşu cu inserţii albe. Ridic masa biroului ca să îi scot capetele. Găsesc sub el o carioca roşie, două monede de cinci bani şi un foarfece mic. Cred că este o imitaţie de covor persan, o imitaţie turcească sau chinezească. L-am cumpărat acum doi ani de la nişte ţigani, împreună cu un alt covor de culoare galbenă. Mama nu a stat să negocieze cu ei şi mi i-a trimis mie:
– Şăfu’ nu-i nevoie de bani, a spus unul dintre ţigani . Ne dai nuci.
-Câte nuci?
-Cântărim cu ligheanele. Aiestea ‘s covoare di la Persia. Noi sîntem ţîgani de la Sibiu. Nu avem chinezării şi lucruri din Turcia.
-Adică aţi fost în Persia?
-Da, şăfu. Acolo mergem ş’ cumpărăm marfă ş’ dăm pi bani ori pe nuci. Noi sintem oameni cu şcoală. Eu am liceu.
-Şogore mă omori.Ai fost tu într-o ţară care se cheamă Persia ?
-Da, şăfule. Nu mă crezi?
-Cum naiba să nu te cred? Doar ai liceu.
-Hai, şăfule nu fă mişto de şogor. Îmi dai nuci şi îţi dau mândreţe dă covoare. Uiti aista roş’, uiti galbînu’.
-N-am bre nuci. Dar câţi lei vrei?
-Negociem.
-Şogore, îţi dau şaizeci de lei pentru cele două covoare. Dacă vrei bine, dacă nu, nu.
-A dracu gagiu’ eşti şăfule. Ia marfa ş’ dă banu’ la şogor.
Batem palma şi număr ţiganului banii. Eram sigur că m-am înşelat. Mama mi-a spus că mă pricep la covoare ca şi la tractoare, adică deloc. Toţuşi covoarele nu şi-au pierdut culoarea. Sunt imitaţii, e clar, dar nu s-au scămoşat, culoarea nu le-a părăsit.
Mai găsesc două monezi de cinci bani sub recamier.
-A naibii treabă! O bacnotă de zece lei nu putea să se pitească sub covor!
-Vorbeşti singur?, întreabă mama din cadrul uşii. Hai afară să îl scuturăm!
Scuturăm covorul, apoi îl întind pe o masă de lemn şi pe o băncuţă tot din lemn. Mama îl spală cu peria. Yasmine , micuţa mea vecină apare şi ea gata să dea o mână de ajutor. Începe să numere ca să îmi arate că poate număra până la o sută. Trece de la douzeci şi nouă direct la treizeci şi unu.
– Nu e bine. După douzeci şi nouă urmează treizeci.
-Precis?, întreabă Yasmine. Tu mă mai păcăleşti uneori.
-Hahahaha, râd împreună cu Dumnezeu, cu pomii şi cu stelele căzătoare.
-Treizeci, repetă Yasmine.
-Ia spune, întreb eu repede. De ce pământul e jos şi cerul deasupra?
-Pentru că iarba este verde şi cerul albastru, răspunde Yasmine.
Ridic covorul pe sârmă. Va sta aşa până se va scurge de apă.
E amiază. Soarele încălzeşte tabla casei, aleea de ciment, cerdacul, ferestrele. Caut umbra în livadă sub pomii care dimineaţă recitau rugăciuni. Mărul pădureţ mă mângâie cu crengile lui lungi, fără roade. Nucul Sybil are scoarţa crăpată, iar furnicile urcă şi coboară din el. Mă aşez pe spate în iarbă. Văd în albastrul cerului pe Dumnezeu cosind. E dezbrăcat de orgoliu, asemeni unui ţăran bucovinean. Hărşt! se aude din cer. Dumnezeu coseşte în albastru. Ehei. . .
Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI” ( Editura Eikon )
Autor : Eduard Dorneanu
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2014
ISBN: 978-606-711-201-6
NR. PAGINI: 180
FORMAT: 13X20 cm
Editura Eikon
Pietrele prundului strălucesc ca ochii copiilor înainte de rugăciunea de seară. Suha murmură blesteme şi incantaţii. Dumnezeu aruncă punte între mine şi El. Icoanele sfinţilor-copii curg la vale. Apele au grijă de ele. Icoanele nu se lovesc de pietre, nu se agaţă de rădăcinile copacilor. Imaginile sfinţilor se mişcă. Dumnezeu le priveşte liniştit şi aşteaptă primul meu pas. Puntea este îngustă. Icoanele curg necontenit pe sub ea.
Ajung la locul numit ,,La răchiţi”. Aici apele Suhăi formează un cerc mare şi adânc, un ştiolbon cum îi spun oamenii locului. Sub mal e plin de peşte: clean, mreană, boişteni. Pe mal creşte iarbă sălbatică, ţepoasă. Cele câteva răchite strâmbe dau numele acestui loc. În scorbura uneia dintre ele păstrez câteva amintiri din copilărie: un briceag, un pachet de cărţi de joc, un pachet de ţigări gol, creioane şi alte mărunţişuri. Au trecut treizeci şi şapte de ani de când am ascuns aceste lucruri în scorbură. Nimeni nu le-a găsit. Nimeni nu mi le-a luat. Acum o să las un bănuţ auriu de cinci bani. Îmi este drag acest loc. Foarte drag.
Îmi amintesc. Era vara anului 1976. Locul era împânzit de copii şi tineri. Mi-i amintesc: Brebu Bălănică ( era mai mare ca mine, a murit la numai treizeci şi ceva de ani), Pituş Cană , Vasil Mocuţă, verii lui Vasil, Ceprică, Robert, Mărcuşel, Mai erau şi Linel, Silvestru Cotoran şi Gaie Ţurlache. Pescuiam la râmă. Apele erau tulburi şi nu reuşeam decât să ne agăţăm cârligele de tot felul de lemne aduse de apă. Linel se plângea de faptul că el nu a prins niciodată un peşte. Fratele lui, Silvestru încerca să îl ajute în fel şi chip. Peştele nu trăgea. Ceilalţi puşti nu îşi pierdeau răbdarea. Aveam pregătite borcane de sticlă cu apă proaspătă în care să depozităm eventualele capturi. Orele treceau greu. Noi toţi aşteptam. Una din plutele undiţelor lui Silvestru a intrat sub apă.
-Repede, Linel! Ţine de undiţă a strigat Silvestru.
-Da, ţin, a răspuns Linel.
-Trage acum!
Linel a scos de sub luciul apei un mic peştişor, un porcuşor.
-Hihihihihi, a început Linel să se bucure zgomotos. Primul meu peşte. Hihihihi.
-Ba nu e prins de tine, a spus Pituş. L-a prins Silvestru. Nu te mai da mare.
-Nu e prins de tine, a sărit cu gura şi Gaie.
Linel continua să râdă. După câteva minute peştele a murit.
-De ce a murit?, a întrebat Linel cu ochii în lacrimi pe fratele său.
– Nu a mai avut aer. Lasă că prinzi altul.
– Linel, nu mai faci hihihi?, l-a ironizat Ceprică.
Linel a plecat cu fratele lui, iar noi am rămas să pescuim în continuare. Nimeni nu a mai prins nimic. Peştele nu voia cu nici un chip să muşte nada. Şi totuşi la un moment dat îl aud pe Pituş ţipând:
-Bă, veniţi încoa’. Ce dracu’ e ăsta? E peşte? Aşa mare?
La un metru de mal, într-un loc unde se putea vedea prin pânza apei apăruse un clean de o dimensiune neobişnuită. Nu era chiar uriaş, nu cântărea nu ştiu câte kilograme, dar nu mai văzusem niciodată un peşte atât de mare în apele Suhăi.
-Bă, tăceţi din gură că eu intru să îl prind cu mâna, ne-a zis Brebu.
-Mi-l dai mie?, s-a rugat Pituş. Îţi dau 10 lei. Îţi cumperi trei pachete de ,,Carpaţi” cu banii ăştia.
-Ai 10 lei?
-Am. Uite, ia.
Pituş a scos din buzunar o bacnotă mototolită.
-Gata, băi. Dacă îl prind îţi dau peştele şi tu dai banii.
-Da.
-Acuma linişte ca să pot intra după el.
Brebu a intrat în apă. Câteva minute nu s-a mişcat, apoi cu un singur gest a prins peştele de sub burtă şi l-a aruncat pe mal.
-E un clean uriaş, am auzit pe cineva strigând.
-Prindeţi-l băi că sare înapoi în apă, a strigat Brebu.
Toată puştimea a participat la imobilizarea cleanului. Fiecare dintre noi visa să prindă un astfel de exemplar.
-Na, banii, a spus Pituş. Eu iau peştele.
-Nu ţi-l mai dau, a răspuns Brebu.
-Dă-mi-l băi că ai promis.
Pituş a început să plângă. Copiii şi-au strâns undiţele. Nu mai avea niciun rost să mai stăm într-un loc unde peştele nu muşcă nada.
-Băi, dă-mi peştele că ai promis, continua Pituş.
-Nu îl dau, băi răspundea Brebu.
-Îţi mai dau cinci lei.
-Degeaba. Nu ţi-l dau.
A trecut mult timp de atunci. Brebu a murit tânăr. Pituş a prins peşti mult mai mari decât cleanul pe care voia să îl cumpere. Locul a rămas neschimbat. Alţi copii vin acum la pescuit. Alte bucurii şi alte tristeţi răsună pe malurile Suhăi.
Pietrele prundului strălucesc ca ochii copiilor înainte de rugăciunea de seară. Dumnezeu pescuieşte icoane dincolo de puntea îngustă care ne separă tristeţea. Ne privim pe furiş. Suha murmură blesteme, incantaţii. Imaginile icoanelor se mişcă. Durerea este ca o piatră aruncată pe luciul apei. Ne privim pe furiş. Din nou.
Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI” – Editura Eikon
Autor : Eduard Dorneanu
COLECŢIA: ESEU ŞI CRITICĂ LITERARĂ, PROZĂ, POEZIE
ANUL APARIŢIEI: 2014
ISBN: 978-606-711-201-6
NR. PAGINI: 180
FORMAT: 13X20 cm
Editura Eikon
Mulțumesc celor care au vizitat standul Editurii Eikon la Gaudeamus Oradea și au cumpărat cărțile mele.