Euroshame 2013. România – finala

Cronica mea ,,Euroshame 2013. România – finala” publicată în Revista Cultura -NR. 414 din 21-March-2013

Eurovisionul este o competitie care seamana din ce în ce mai mult cu o mixtura „Muppets show“ & „Cântarea României“ (versiunea actualizata). Daca babele din Rusia au ajuns anul trecut pe locul doi în Europa, ar fi fost de-a dreptul inadmisibil ca România sa aiba o finala nationala din care sa lipseasca diletantii, bufonii si dansatoarele cu picioare groase.
Concursul a avut ca prezentatori doua doamne si doi domni, îmbracati bizar, dar care ar fi trebuit sa aminteasca de membrii formatiei ABBA. La prima vedere ai fi spus ca reprezinta sindicatul liber al majoretelor pensionare sau cartelul dresorilor de umbre lesinate si în nici un caz celebra trupa suedeza. Aceasta mica „surpriza“ a destins atmosfera si a demonstrat telespectatorilor ca televiziunea la care platim abonament ne „respecta inteligenta“ într-un mod cu totul inedit.
Am urmarit cele douasprezece melodii cu mare atentie. Nu am înteles de ce unele au avut parte de o sonorizare mai buna, iar altele nu.
Dar sa le trec în revista pe toate:
– Andrei Leonte cu „Paralyzed“: o evolutie cu mult peste cea din semifinala. Melodia are ceva ritm, dansatorii sunt OK, dar nu putem vorbi despre o melodie cu pretentii de hit sau macar de slagar. Locul acestei melodii nu este în finala unui concurs Eurovision.
– Ovidiu Anton cu „Run away with me“: o melodie plictisitoare cu un refren obositor, punctat cu „hei-uri“ si lungit pâna la pierderea melodicitatii. Brigazile artistice ale anilor ’80 si corul soimilor patriei din acele vremuri ar fi fost cu mult mai interesante.
– Cristian Prajescu cu „The Best Think in Life Is To Love“: un cântecel cu titlu pretentios care ar fi trebuit, în opinia cantautorului, sa ne încânte pâna la extaz. Cele mai frumoase acorduri ale melodiei sunt cele de final deoarece ne salveaza de chinul de a asculta prestatia lesinata a distinsului domn Prajescu. Melodia nu are vlaga si nici mesaj, în ciuda titlului pompos, repetat cu obstinatie.
– Freestay cu „Criminal mind“: melodia aceasta se autodefineste. Este un „oooooooo“ prelung, rostit din toata inima. Sound-ul este la fel de banal ca acela al unei reclame la pop-corn. Astfel de melodii nu ar putea câstiga selectia nationala nici macar pe o insula nepopulata.
– Narcis Iulian Ianau cu „Seven“: un tânar foarte talentat, cu o voce deosebita, dar care în finala nu a mai fost la înaltimea prestatiei din semifinala. Nu am înteles de ce s-a prezentat în finala cu o asemenea coregrafie si ce s-a întâmplat cu sonorizarea. Cu toate acestea, Narcis poate avea un viitor frumos în muzica. Asta, daca va exista cineva care sa îl ajute sa se perfectioneze. Narcis este un tânar cu potential si merita tot respectul. Din pacate pentru el, aseara a ratat. Oricum, nu s-a facut de râs, iar la anul poate sa revina cu o melodie noua care sa aiba si o orchestratie pe masura.
– Al Mike feat Renee Santana cu „What is love“: o melodie bine orchestrata, dar care nu are nimic spectaculos. Practic, telespectatorul nu este tentat sa reasculte melodia, în ciuda numelui Santana.
– Tudor Turcu cu „Hello“: de departe cea mai buna melodie din concurs. Tudor propune un experiment în care el cânta si deseneaza. Melodia este vie. Orchestratia este deosebita, mult peste nivelul finalei nationale.
– Elena Cârstea Muttart cu „Spinning“: o melodie plictisitoare. În anii ’70 astfel de melodii aveau oarece trecere în Insulele Noua Caledonie si în Tanzania. Astept ca anul viitor sa se înscrie cu o noua melodie lacrimogena.
– Casa Presei cu „Un refren“: Doamna/domnisoara cu saxofonul a fost una dintre cele mai agreabile prezente din concurs. Robert Turcescu mai mult a soptit melodia decât a cântat-o. Cred ca fiecare dintre noi cunoastem amatori care ar interpreta de o mie de ori mai bine ca domnul Turcescu acea melodie. Prezenta acestei trupe în finala creeaza un precedent periculos. La anul este posibil sa participe cu aceleasi sanse ca si respectabila trupa mai sus amintita si big-band-ul camatarilor, ceata calaretilor cu deviatie de sept sau cvartetul extraterestrilor cu buric detasabil. Sansele lor de a câstiga ar fi cam aceleasi, iar telespectatorii s-ar amuza mult mai bine.
– Luminita Anghel cu „Unique“: voce foarte buna si o coregrafie de exceptie. Melodia pare dintr-un alt secol, nu cred ca ar fi pe placul unui german, englez sau italian. Prestatia Luminitei a fost ireprosabila.
– Electric Fence cu „Emilia“: cea mai slaba evolutie din concurs. Melodia nu este nici manea, nu e nici r&b, nici fancy. Trupa era îmbracata caraghios, iar o doamna (nu prea încântatoare) se învârtea încercând sa ne arate de sub o rochie de klingoniana pulpele groase. Melodia se încheie apoteotic cu versurile „dârlidârlida/dârlidârlida“.
– Cezar cu „It’s My Life“: o melodie foarte interesanta prin originalitatea interpretarii.
Cezar este un contratenor care cânta cu voce de cap. Stiu ca voi supara pe multi, dar tehnica sa vocala este doar buna si în nici un caz iesita din comun. Am înteles ca a fost sustinut de Andreea Bocceli, Vangelis si Angela Gheorghiu. Sunt de acord ca aici avem o melodie greu de interpretat si ca el emite sonoritati inedite. Totusi nu conteaza cine pe cine sustine. Cezar este, ma repet, un contratenor. Cine crede ca numai România detine un astfel de „geniu“ se înseala. Daca doriti sa ascultati un contratenor exceptional, puteti începe prin a cauta o melodie interpretata de Vitas.
Despre decizia juriului si votul popular nu voi comenta. Am fost placut impresionat de atitudinea doamnei Crina Mardare. În rest, totul a fost subiectiv si bizar. Un membru al juriului a notat cu zero puncte pe Luminita Anghel. Cezar a câstigat. În Suedia, la Malmö, ne prezentam cu o melodie într-un registru ciudat pentru Eurovision. Perceptia europenilor poate fi una pozitiva (ca atunci când a câstigat „Lordi“) sau una acida.
Punctele din partea Republicii Moldova, Spaniei si Portugaliei sunt gata pregatite.
Reciprocitatea va functiona si în 2013. Închei cu gândul ca poate la anul vom avea parte de un concurs la care nu vor mai participa bufoni, diletanti si dansatoare cu picioare groase. Ar fi bine, nu-i asa?

Eduard Dorneanu

Sursa : http://revistacultura.ro/nou/2013/03/euroshame-2013-romania-finala/

Cărțile mele la Târgul GAUDEAMUS Craiova Ediţia a XVIII-a/2019

Târgul GAUDEAMUS Craiova-Ediţia a XVIII-a/2019 va avea loc în perioada 27 februarie – 3 martie a.c. în foaierul Teatrului Naţional “Marin Sorescu”.
Programul de vizitare este următorul:
– miercuri – sâmbătă, între orele 10.00 şi 18.00;
– duminică, între orele 10.00 şi 14.00.
Intrarea este liberă pentru toate categoriile de vizitatori.
Cărțile mele pot fi găsite la standul Editurii Eikon.

Cu respect,
Eduard Dorneanu

Erotismul incandescent în poezie

UN ARTICOL DE Ruxandra Anton

Sacra erotica. Poezii de Eduard Dorneanu, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015

A apărut la Editura Tracus Arte, volumul de poezii Sacra erotica de Eduard Dorneanu, a doua carte a scriitorului publicată la această editură, prima fiind Jurnalul apelor purpurii, din 2011, cu o prefaţă de Radu Voinescu. Eduard Dorneanu scrie proză, articole, cronici muzicale, de film sau sportive. Scriitorul din Mălini, care şi-a început producţia literară în 2010, are douăsprezece cărţi publicate, un volum de poezii care aşteaptă lumina tiparului şi două de proză în lucru. Ceea ce impresionează la poezia lui este tensiunea pe care o induce, vibraţia extrem de înaltă a versurilor şi farmecul lor. Este un adevărat magician al emoţiilor. Poezia lui, deşi pare scrisă dintr-o suflare, conduce, prin complexitatea asocierilor, la un carusel al timpului şi spaţiului. Cu memoria fantastică a lui Eduard Dorneanu, poţi să te „rătăceşti“ oricând într-un alt secol, dacă nu eşti atent. De aici farmecul, de aici magia şi senzaţia de nelumesc: „apăsăm pe rând/ umbră pe umbră/ fierbinte/ gol/ patul nostru pluteşte sub podul ludendorff“ (Monolog suprarealist). Sacra erotica redefineşte poezia erotică, o resuscitează, fiindcă, nu-i aşa?, cam alunecase în vulgaritate la unii poeţi. Poetul simte cu toată fiinţa, una care nu e doar trup: „pentru a ne apropia unul de celălalt/ şoptim fraze din care umbrele noastre/ vor stoarce sânge şi vin amărui“ (O zi fără tristeţe) sau „penetrarea subconştientului este dureroasă/ porii pereţilor se lărgesc şi lasă să intre prin ei/ întunericul“ (Reziduuri sentimentale). Dragostea şi erotismul în poezia lui Eduard Dorneanu sunt pure, pasionale, dureroase, carnalul fiind un ecran al sentimentelor şi emoţiilor exprimate: „ioana îşi mişcă neîncetat focul albastru în ţipăt orgasmic/ eufemismele şi verbele prind rădăcini pe buze coapse/ pleoape“ (Epuizare divină). Versurile au forţă şi un lirism abrupt în care strălucesc diamante memorabile, cum ar fi: „iar tu te apleci în căutarea copilăriei/ sub zidul uscat/ al închipuirii“ (Coup de foudre), „tăcerea s-a îmbrăcat în piele de întuneric/ noi am ascuns cuvintele în pahare colorate/ şi ne-am adorat nuditatea/ în aşteptarea morţii“(Împreunarea umbrelor). Trăirile convulsive ale erosului nu sunt rupte de realitatea imediată, care poate fi în orice loc şi în orice timp. Aici este nota originală care îl distinge clar de ceilalţi poeţi: „mă gândesc la briseis/ ştiu că numele ei este blestemat cu disperare în fiecare zi/ în temniţa cazărmii din sidi bel abbes“ (Introvertit). Femeile din poezia lui, prostituatele, femeile înrăite de singurătate sau femeile nefericite sunt în contrast cu femeia numită Ioana, cea care „nu poate ghici ce se întâmplă dincolo de inima mea“ (Sacra erotica). Citesc, recitesc, surprind revelaţii ale emoţiei şi spun: Sacra erotica, iată o carte care nu desparte erosul de spirit, care nu acoperă imaginea trupului îndrăgostit cu un afiş al unui film porno!

Revista Cultura

NR. 524 din 12-iulie-2015

https://revistacultura.ro/nou/2015/07/erotismul-incandescent-in-poezie/

Oamenii și visele lor pieritoare

Marile vise nu sunt repetabile. Nici jurământul, nici marile lupte, nici Chemarea, nici Tinerețea. Fiecare eveniment, fiecare atingere, au ,,trăit’’ într-un anumit timp, pe o anumită frecvență. Repetabilitatea ține de iluzie sau de egoism și se încheie întotdeauna cu lipsa ecoului și în final, cu eșecul. Oricât zbucium ar produce pentru moment simbolistica și arderea lentă a iluziei, rezultatul va fi mereu același, unul negativ. Cum ar fi oare dacă ,,Lupta de Vaslui’’ ar avea loc din nou? În același loc, cu același număr de oameni, înarmați la fel ca atunci, dar cu oșteni din zilele noastre, nu cu cei plecați dincolo de albastru. Ar mai putea fi învinsă oastea otomană? Sincer, nu cred. Sau cum ar fi dacă în parlamentul nostru ar veni pe neasteptate, câțiva dintre patrioții care un luptat pentru Unire. Cuvintele lor ar mai fi ascultate? Oare nu ar ajunge subiect de șușanea pentru emisiunile de hăhăit care încep după ora 23? Aproape sigur, că da. Cum ar fi, prieteni, dacă Eminescu ar avea iarăși 20 de ani și s-ar duce cu un manuscris la o editură? Ar fi primit cu brațele deschise ori i s-ar arăta tariful și ar fi întrebat dacă vine la lansările de la târgurile de carte? Nu, marile vise nu sunt repetabile. Celelalte trăiri pot fi repetate într-o formă ori alta, dar ele fac parte din categoria viselor pieritoare. Pentru acestea, oamenii pot ieși în stradă, pot ridica monumente, pot chiar lupta. Totuși, visele pieritoare sunt asemeni nisipului din clepsidră. E mereu nevoie de mâna cuiva care să întoarcă acea clepsidră, altfel nisipul timpului, pașii mulțimii și cuvintele de laudă nu ajută la nimic. Diferența dintre marile vise și visele pieritoare nu poate fi înțeleasă de oricine. E mai simplu să fii în și cu mulțimea, dar după ce valurile se rup de maluri nu mai rămâne absolut nimic. Iar Istoria, Iubirea și Credința nu protejează visele pieritoare și nici nu menționează peste timp bucuria falsă a unor oameni care și-au schimbat între ei hainele de sărbătoare. . .

Eduard Dorneanu

Trei roluri antologice

UN ARTICOL DE EDUARD DORNEANU
Arte & media | | NR. 418 din 18-aprilie-2013

Îmi plac actorii care interpreteaza personaje si nu se joaca pe ei însisi. De-a lungul timpului am vizionat tot felul de ciudatenii, atât în cinematografia nationala, cât si în cea straina.

Îmi amintesc scena ridicola din filmul „Actorul si salbaticii“ unde, pe scena unui teatru din anii ’40, se dansa dupa o muzica a anilor ’70. Unii actori se interpreteaza pe ei însisi în filmele cu indieni comanche, ursi polari sau extraterestri. Asta nu ar fi foarte grav, pentru ca salbaticia si animalele nu sunt pretentioase. Ce enerveaza cu adevarat este prestatia actoriceasca din filmele istorice sau din cele care ecranizeaza romane foarte cunoscute. Burebista (George Constantin) se adreseaza ironic, asemeni unui activist de partid la o plenara plictisitoare, discursul sau este unul aproape socialist, iar marele actor nu îmi pare credibil, dimpotriva. Costica Carastase nu seamana nici pe departe cu Constantin Tanase, ci este un Toma Caragiu exilat printre comunisti si legionari. Exemplele ar putea continua în aceasta directie, însa prefer sa evoc trei actori care au reusit sa ma impresioneze printr-o evolutie spre superlativ în trei pelicule din anii ’70-’80: Constantin Dinulescu (druidul Breza) în „Burebista“, regia Gheorghe Vitanidis, Sergiu Nicolaescu (Leonida Pascalopol) în „Felix si Otilia“, regia Iulian Mihu, si Gheorghe Dinica (Diplomatul) în „Prin cenusa imperiului“, regia Andrei Blaier. Constantin Dinulescu a avut un rol secundar în „Burebista“, dar unul credibil. Filmul are o distributie grandioasa, dar atât. La prima vedere, ai spune ca un astfel de film istoric, în care joaca actori ca George Constantin, Ion Dichiseanu, Alexandru Repan etc., nu poate fi decât unul de mare succes, dar vizionarea filmului m-a dezamagit complet. George Constantin avea discursuri politice, Ion Dichiseanu aducea vesti science fiction despre Spartacus, geto-dacii se foloseau de eclipse pentru a-i învinge pe celti. Geto-dacii semanau foarte bine comportamental cu indienii apache din cartile lui Karl May. Toti erau filosofi, buni luptatori, vizionari si aveau un discurs aproape socialist. Personajele filmului pierd din credibilitate. Oricât ar încerca actorii sa ascunda tenta politica a filmului, aceasta iese mai mereu în evidenta. Druidul Breza are „sansa“ de a nu fi un personaj principal. El apare doar în prima parte a filmului, însa datorita unui Constantin Dinulescu foarte expresiv, îi domina pe ceilalti. Breza are stil, este un vocal moderat, poate trece de la o stare la alta cu o usurinta iesita din comun. Constantin Dinulescu este posesorul unui arsenal artistic greu de egalat: dictie perfecta, modulare a vocii în functie de cerinte si o expresivitate gen Nicolas Cage. În „Burebista“, replicile scurte l-au avantajat. Recomand celor care înca nu au vazut filmul „Burebista“ sa urmareasca prima lui parte, chiar si doar pentru a întâlni un Constantin Dinulescu absolut magistral. Pe Sergiu Nicolaescu l-am vazut în multe filme, unele mai reusite, altele mai modeste. Cred ca rolul vietii lui l-a jucat în „Felix si Otilia“, în regia lui Iulian Mihu. Nu m-a impresionat ca boxer în „Ringul“, nu am fost un fan al filmelor în care interpreta comisari, dar în rolul lui Leonida Pascalopol a fost memorabil. Filmul „Felix si Otilia“ i-a avut în distributie, alaturi de Sergiu Nicolaescu, pe Violeta Andrei, Gina Patrichi, Marin Moraru, Julieta Szonyi, Radu Boruzescu, Gheorghe Dinica (exceptional a jucat!) etc. Leonida Pascalopol l-a dominat pe Felix. Sergiu Nicolaescu s-a transpus în rolul personajului cu un firesc dezarmant. Leonida este un aristocrat care se impune prin eleganta. Otilia, Costache Giurgiuveanu si Felix fac parte dintr-o alta lume. Pascalopol este un personaj rar, un exponent al unei lumi pe cale de disparitie. Rolul jucat de Sergiu Nicolaescu este unul de compozitie, deosebit de complex. Filmul merita vizionat chiar daca personajele principale au o prestatie mai degraba modesta. Gheorghe Dinica a fost genial în rolul Diplomatul din filmul „Prin cenusa imperiului“. Nu exagerez cu nimic când spun asta. Personajul are haz, ironie, este inteligent si cameleonic. Tradeaza si sare în ajutor. Sufera si spera. Este un personaj viu. Filmul traieste prin fiecare gest al lui Dinica. Replicile îi sunt asteptate, dorite. La acest film mai apreciez în mod deosebit regia lui Andrei Blaier si muzica lui Radu Serban. În cinematografie este timpul unei primeniri la nivelul perceptiei. Nu vom putea merge la infinit cu teoria care spune ca a existat o generatie de aur distribuita în filme de exceptie. Înainte de 1989 au existat filme si filme. Exagerarile nu îsi au rostul. Si în România, ca oriunde în lume, filmele de mare valoare si rolurile interpretate impecabil sunt rare. Noua generatie de actori are reprezentati foarte talentati, unii dintre ei au primit deja recunoastere internationala. Nu sunt de acord cu monopolizarea emisiunilor legate de cinematografie de catre actorii trecuti de o anumita vârsta. Respectam si iubim actorii indiferent de vârsta, etnie sau sex. Cred ca este timpul pentru o discutie sincera despre cinematografie. Filmul românesc nu este un subiect tabu.

Revista ,,Cultura”
NR. 418 din 18-aprilie-2013