Târgul Internațional de Carte si Muzică – Libris
Cărțile mele, la cea de-a XVI-a ediție a Târgului Internațional de Carte si Muzică – Libris
În perioada 21 – 24 martie /2019 la Aula Universitatii Transilvania (Bd. Iuliu Maniu nr. 41A)./Brașov are loc cea de-a XVI-a ediție a Târgului Internațional de Carte si Muzică – Libris .Puteți găsi cărțile mele la standul Editurii Eikon.
Cartea lumilor dispărute
UN ARTICOL DE EDUARD DORNEANU
Cultura literară | | NR. 478 din 31-iulie-2014
Poezia românească îşi trăieşte cele mai negre clipe ale existenţei sale. Numărul imens de volume de poezii tipărite nu aduce şi valoare, ci, dimpotrivă, este rezultatul unui exerciţiu de narcisism: oamenii vor să fie cunoscuţi şi apreciaţi ca poeţi.
În ultimii cinci-zece ani, poezia a decăzut. Unii critici literari au încurajat şi promovat poeţii care scriu texte lipsite de lirism, mesaj şi sensibilitate. Târgurile de carte au devenit locuri unde poţi găsi şi multe cărţi de poezie care conţin texte agramate, cu un conţinut lipsit de orice valoare literară. În schimb, aceste „cărţi“ sunt ridicate în slăvi la lansare, atât de unii critici literari, cât şi de unii scriitori consacraţi. Revistele literare de tradiţie publică, texte care par scrise de persoane aflate în sevraj sau care au lipsit în perioada gimnaziului de la orele de limba română. Din păcate, literatura românească suferă, iar consecinţele nu pot fi estimate. Am încercat să găsesc cărţi de poezie despre care să spun cu mâna pe inimă că m-au încântat. Mi-a fost foarte greu să fac o selecţie din miile de volume apărute în ultimii zece ani. Pot spune că am reuşit, după o muncă sisifică, să găsesc câteva. Una dintre ele este Cartea lumilor dispărute, scrisă de Ruxandra Anton. Volumul de poezie a fost tipărit în anul 2011, la Editura Tracus Arte. Am fost plăcut surprins de la prima citire. Poemele Ruxandrei Anton au o curgere lirică specială, încântă şi incită prin sensibilitate. Dacă atunci când citeam un volum oarecare mă simţeam ca şi cum paginile respectivei cărţi îmi răneau palmele şi ochii, Cartea lumilor dispărute a avut un efect cu totul diferit. Fiecare poem al Ruxandrei Anton m-a transpus într-o lume fără labirinturi, fără idoli, lipsită de capcanele şi mecanismele hedonismului pur. „Îţi pui zâmbetul care nu-ţi atinge faţa/ dar la capătul perfuziei curg lacrimi.“ Aşa începe primul poem (Măşti). Cele două versuri sunt parte din firul Ariadnei, fir cu care Ruxandra Anton ţese poezie vie, expresivă, puternică. „În paradisul cuvântului/ te poţi rătăci“ (Pierdut în mulţime), dar „aşteptarea brutalizează verdele ierbii/şi îşi lasă încetul cu încetul la vedere/cârpele murdare cu care ţi-ai şters faţa de orice zâmbet“ (La marginea câmpiei). Poezia Ruxandrei Anton are ecou tocmai pentru că este vie. În ea găsim oameni vii, gesturi vii, sentimente vii. Nimic nu este întâmplător: „în oglinzile sinelui/ mi-am provocat durerea să râdă/ cătuşele ei m-au strâns şi mai mult/ nu nici durerea nu este capătul“ (Capătul). Verbele rănesc şi sanctifică durerea: „lacrimile sunt spintecate/ ea nu-i vede pe soldaţi/ şi dansează pentru a împrospăta aerul gării/ iar tu ai senzaţia că ea a venit cu păsările/ care zboară deasupra peronului“ (Trenul). Erosul, nuditatea şi dragostea sunt zidurile unei cetăţi de carne şi de sânge: „încercăm să ne dezlipim de singurătate/ cu buzele cu mâinile cu sexul / şi-atunci un hohot se aude sub piele/ apoi un ţipăt ca de animal înjunghiat“(Dragostea asta nu-mi aparţine). Lana este un personaj special. Face parte din trăirile poetei, este prezentă în momentele lirice de maximă intensitate şi pare a fi parte dintr-o amintire risipită în mii de secvenţe, niciodată adunate într-un singur vis. În poemul Ochii albaştri, poeta este de o sinceritate incredibilă: „lana a răcit de la soarele cu dinţi/ înghite pastile cu bucăţi de cer/ ochii ei vor ploua sau vor ninge/ va fi o ninsoare sau o ploaie albastră/ pentru fetiţa cu ochii albaştri“. Starea de graţie continuă în poemul Visele fură din realitate: „cel mai departe e atunci când mă uit în oglindă/ pentru că oglinda şterge totul/ şi din acel nimic lana face o călătorie la capătul lumii/ ea este singura care îmi poate povesti visele/ fără să mă umple de groază/ ea face din orice poveste o sărbătoare/ şi trupul meu se înalţă sus tot mai sus/ înainte de a mă trezi“. Închei această sumară descriere a cărţii cu versurile poemului Femeia cu două umbre: „pe tine te-am iubit cât mi-a crescut părul până la glezne/ părul acela lung era rochia mea de seară/ într-o dimineaţă am tăiat cu o foarfecă firele blonde/ şi un roi de fluturi orbi a zburat din buclele/ ce se zvârcoleau pe gresia rece/ tu ai deschis colivia/ iar fluturii şi-au întins aripile peste gratii/ ai tras uşa cu zgomot şi pletele mele în flăcări/ s-au prelins pe fereastră de-a lungul străzilor/ în tot oraşul.
Cartea lumilor dispărute este, fără îndoială, creaţia unei poete desăvârşite. Nichita Stănescu spunea: „eşti ceea ce iubeşti“, iar eu sunt absolut sigur că Ruxandra Anton iubeşte poezia. Este doar o chestiune de timp până când multpremiaţii şi supraevaluaţii poeţi ai momentului vor trece în uitare, iar poeţii valoroşi precum Ruxandra Anton îşi vor primi locul pe care îl merită în literatura română.
Poezia românească îşi trăieşte cele mai negre clipe ale existenţei sale. Este de datoria noastră, a scriitorilor, a criticilor literari şi a cititorilor să o apărăm. Altfel, poezia însăşi va deveni o lume dispărută într-un labirint din care evadările sunt imposibile.
Revista Cultura
Ruleta cu clovni
Cronica Ruxandrei Anton ,,Ruleta cu clovni” publicată în Revista Cultura -NR. 502 din 04-February-2015
Cei douăzeci şi cinci de ani de tranziţie au zguduit din temelii şi lumea literară. Se publică mult, se citeşte puţin şi e din ce în ce mai greu să te orientezi după reperele indicate de critica literară. Ele par să aparţină momentului, conjuncturilor şi foarte puţin unor direcţii date de o detaşare netă a valorilor literare. Pentru cineva care nu aparţine nici unei mişcări literare (a se citi „bisericuţe“ – termen vehiculat cu bună ştiinţă de scriitorii contemporani), aşa cum este şi scriitorul Eduard Dorneanu, e aproape imposibil să te faci remarcat în lumea literară, oricât talent ai avea şi oricât de bine ai scrie. Izolat cumva, în satul său, Mălini, vecinul poetului Nicolae Labiş, continuă să scrie, chiar dacă cele unsprezece cărţi publicate nu au avut parte nici măcar de un semnal în revistele literare, deşi ar fi meritat mult mai mult. Cartea de poeme Jurnalul apelor purpurii, publicată în 2011 la Editura Tracus Arte, măcar a avut parte de o prefaţă extrem de pozitivă şi de aplicată a criticului Radu Voinescu: „Poeticitatea atroce a acestei cărţi o individualizează în peisajul nostru literar. Talentul autorului e mai presus de orice îndoială. Cred că prin apariţia ei se deschid căi fertile pentru poezia română, căi pentru care, fără falsă modestie, autorul rândurilor de faţă, militează de vreo două decenii. Poate că e timpul ca astfel de apariţii să nu rămână nişte momente insolite“. Cartea de proză scurtă, 7,63, publicată în 2013 la Editura Eikon, despre care scriitorul Liviu Antonesei spunea, pe coperta a patra: „Da, talentul său este chiar de calibrul 7,63, cum dovedeşte şi volumul ce poartă acest nume, pentru că literatura este o armă superioară tuturor celorlalte, cu pistolul mitralieră în frunte! Este uimitor cum autorul reuşeşte să ridice banalul vieţii, ba chiar şi al «vieţii la ţară», până la graniţele – adesea dincolo de ele – magicului şi miraculosului“, a trecut, la fel, neobservată. Aşa că te întrebi ce ar trebui să faci, efectiv, în România pentru a nu fi confundat cu masa de autori care invadează librăriile şi spaţiul virtual, ca o ciumă a literaturii. Încerc doar să-i întind o mână scriitorului şi cărţii sale Mălini, publicată anul trecut tot la Editura Eikon şi lansată la Gaudeamus. Pentru că merită. Pentru că ştiu că are literatura în sânge, pentru că vorbeşte aşa cum scrie şi scrie cu uşurinţă, cu sinceritate şi simplitatea aceea care adună esenţe. Cartea Mălini emană căldură şi vitalitate autentice, care te captivează. Este uimitor cum de reuşeşte să te incite chiar şi atunci când povesteşte întâmplări comune. E clar că are darul povestirii, e clar că deţine magia cuvintelor. Dar ce este mai important e că în fiecare capitol există o poveste. O poveste spusă cu toată sinceritatea, aşa cum declară şi scriitorul pe blogul său: „Nu am cosmetizat adevărul, nu am ridicat la rang de eroi personaje banale. Am folosit limbajul specific satului meu“. Lumea satului devine dintr-odată interesantă, palpitantă şi e atât de vie încât îţi trec prin faţă, la lectură, lungi cadre cinematografice. Multe dintre capitole încep şi sfârşesc cu o incantaţie adresată naturii şi divinităţii. E multă poezie acolo şi numai un poet poate vedea supranaturalul din lucruri: „Cântecul cocoşilor împarte întunericul în milioane de vise risipite“, „Eu plec alături de Dumnezeu ca să împrăştii tăcerea“, „Soarele rătăceşte în spatele norilor. Departe de tristeţea mea. Departe“, „Acum ştiu că albastrul e plin de roade neculese. Plin“, „Ne rugăm împreună. În limba îngerilor, a buburuzelor, a tărăboanţelor“. În capitolul 25, realismul magic este mult mai pregnant decât în celelalte povestiri, deşi cheia în care e scris nu depăşeşte zona firescului. Foarte ingenioasă povestea ruletei cu clovni! Scriitorul, în Duminica Orbului, ajunge într-un cazinou unde este îmbiat să joace pe gratis şi sfătuit doar să fie atent la miză. I se aduce o scrumieră fiindcă într-un cazinou şi nefumătorii au nevoie de scrumiere şi, deşi câştigă pe toate numerele pariate, nu primeşte nici un ban: „Ce produceţi voi scriitorii? Scrieţi cărti. Femeile stau la coadă la uşa voastră. Aveţi bloguri, site-uri şi alte mizerii pe net. Acum vreţi să câştigaţi şi bani la ruleta cu clovni? Un pic de respect pentru cei 588 de clovni care interpretează roluri antologice în circul vieţii aţi avut?… Doar nu îţi închipuiai că dumneata şi alţi scriitori fără bani de fise puteţi influenţa distribuţia marelui circ al vieţii!“. Umorul fin, gros sau caricatural face parte din tuşa scriitorului. Scriitorul însuşi e personajul cărţii sale şi încă unul hâtru. În drum spre oraş, aflat într-un taxi cu două bătrâne, este întrebat de una dintre ele de ce nu se tunde şi normal că nu este crezut când îi spune că, de fapt, se tunde în fiecare noapte (capitolul 26):
„– Păi eu de ce ar trebui să cred că dacă matale mergi la biserică eşti şi creştină? Poate eşti doar o mincinoasă şi te duci acolo ca să te vadă lumea. Şi bineînţeles, să ceri una, alta Domnului. Ca la târg.
– Eu îs credincioasî.
– Şi eu mă tund în fiecare noapte şi până dimineaţă am iar părul mare“.
Livada scriitorului este miraculoasă, toţi pomii au nume şi vorbesc cu îngerii sau cu el: cireşul Ioana, mărul Oblio, nucul Sibil, stejarul Roger. Scriitorul care adună gândacii de pe „barabule“ şi nu se sfieşte să scrie despre asta şi despre orice din viaţa lui şi a mălinenilor, călătoreşte de multe ori în trecut, cu memoria lui fantastică care reţine cele mai mici detalii. Sunt memorabile şi de un umor negru capitolele despre profesorii lui, despre practica agricolă obligatorie în şcoală şi despre alte întâmplări din copilărie. Nici nu simţi când se declanşează un arc şi falia de timp îl duce pe scriitor alături de tatăl lui, de bunicul lui, Vasile, sau de bunica lui, Leonora. Este atât de firească trecerea de la un plan la altul şi sunt atât de bine dozate cuvintele, încât ai impresia că scriitorul nu a făcut nici un efort să-şi transpună trăirile. În Mălini, oamenii au porecle, dar şi nume care-i caracterizează: Moareacră, Ugerică, Finuţu, Cleiosu etc. În capitolul 34 umorul atinge cote maxime. De ziua hramului mânăstirii Hagigadar, oamenii merg în genunchi în jurul mănăstirii. Pentru că legea ţigănească nu le permite şi ţiganilor să înconjoare mănăstirea, bulibaşa îl plăteşte pe Finuţu din Mălini să-i ducă în spate pe el, pe nevasta lui şi pe fiică-sa. Ţiganul era mare afacerist, „cumpara din Basarabia şî Ucraina internet la kil. Fără timbru, fără acte, fără nica. Încarcă internetu’ în cisterni şi-l aduce în România undi vinde la suprapreţ“.
Dar vă las să descoperiţi singuri alte şi alte poveşti cu mălineni, una mai frumoasă decât alta. Eu doar am încercat să aflu care e secretul scrierilor lui Eduard Dorneanu, cum de reuşeşte el să te ţină cu sufletul la gură într-o carte în care nu e nici măcar o poveste de dragoste sau un eveniment special. Şi cred că singurul secret este acela că dă viaţă cuvintelor din prea plinul trăirilor lui şi nu caută să pară altfel decât este. Eduard Dorneanu este un scriitor de un real talent care merită toată atenţia cititorilor, dar, mai ales, a criticii literare. El joacă în această carte la „ruleta cu clovni“ şi toate numerele pariate îi ies câştigătoare. Este timpul să vină cineva să-i schimbe fisele.
Euroshame 2013. România – finala
Cronica mea ,,Euroshame 2013. România – finala” publicată în Revista Cultura -NR. 414 din 21-March-2013
Eurovisionul este o competitie care seamana din ce în ce mai mult cu o mixtura „Muppets show“ & „Cântarea României“ (versiunea actualizata). Daca babele din Rusia au ajuns anul trecut pe locul doi în Europa, ar fi fost de-a dreptul inadmisibil ca România sa aiba o finala nationala din care sa lipseasca diletantii, bufonii si dansatoarele cu picioare groase.
Concursul a avut ca prezentatori doua doamne si doi domni, îmbracati bizar, dar care ar fi trebuit sa aminteasca de membrii formatiei ABBA. La prima vedere ai fi spus ca reprezinta sindicatul liber al majoretelor pensionare sau cartelul dresorilor de umbre lesinate si în nici un caz celebra trupa suedeza. Aceasta mica „surpriza“ a destins atmosfera si a demonstrat telespectatorilor ca televiziunea la care platim abonament ne „respecta inteligenta“ într-un mod cu totul inedit.
Am urmarit cele douasprezece melodii cu mare atentie. Nu am înteles de ce unele au avut parte de o sonorizare mai buna, iar altele nu.
Dar sa le trec în revista pe toate:
– Andrei Leonte cu „Paralyzed“: o evolutie cu mult peste cea din semifinala. Melodia are ceva ritm, dansatorii sunt OK, dar nu putem vorbi despre o melodie cu pretentii de hit sau macar de slagar. Locul acestei melodii nu este în finala unui concurs Eurovision.
– Ovidiu Anton cu „Run away with me“: o melodie plictisitoare cu un refren obositor, punctat cu „hei-uri“ si lungit pâna la pierderea melodicitatii. Brigazile artistice ale anilor ’80 si corul soimilor patriei din acele vremuri ar fi fost cu mult mai interesante.
– Cristian Prajescu cu „The Best Think in Life Is To Love“: un cântecel cu titlu pretentios care ar fi trebuit, în opinia cantautorului, sa ne încânte pâna la extaz. Cele mai frumoase acorduri ale melodiei sunt cele de final deoarece ne salveaza de chinul de a asculta prestatia lesinata a distinsului domn Prajescu. Melodia nu are vlaga si nici mesaj, în ciuda titlului pompos, repetat cu obstinatie.
– Freestay cu „Criminal mind“: melodia aceasta se autodefineste. Este un „oooooooo“ prelung, rostit din toata inima. Sound-ul este la fel de banal ca acela al unei reclame la pop-corn. Astfel de melodii nu ar putea câstiga selectia nationala nici macar pe o insula nepopulata.
– Narcis Iulian Ianau cu „Seven“: un tânar foarte talentat, cu o voce deosebita, dar care în finala nu a mai fost la înaltimea prestatiei din semifinala. Nu am înteles de ce s-a prezentat în finala cu o asemenea coregrafie si ce s-a întâmplat cu sonorizarea. Cu toate acestea, Narcis poate avea un viitor frumos în muzica. Asta, daca va exista cineva care sa îl ajute sa se perfectioneze. Narcis este un tânar cu potential si merita tot respectul. Din pacate pentru el, aseara a ratat. Oricum, nu s-a facut de râs, iar la anul poate sa revina cu o melodie noua care sa aiba si o orchestratie pe masura.
– Al Mike feat Renee Santana cu „What is love“: o melodie bine orchestrata, dar care nu are nimic spectaculos. Practic, telespectatorul nu este tentat sa reasculte melodia, în ciuda numelui Santana.
– Tudor Turcu cu „Hello“: de departe cea mai buna melodie din concurs. Tudor propune un experiment în care el cânta si deseneaza. Melodia este vie. Orchestratia este deosebita, mult peste nivelul finalei nationale.
– Elena Cârstea Muttart cu „Spinning“: o melodie plictisitoare. În anii ’70 astfel de melodii aveau oarece trecere în Insulele Noua Caledonie si în Tanzania. Astept ca anul viitor sa se înscrie cu o noua melodie lacrimogena.
– Casa Presei cu „Un refren“: Doamna/domnisoara cu saxofonul a fost una dintre cele mai agreabile prezente din concurs. Robert Turcescu mai mult a soptit melodia decât a cântat-o. Cred ca fiecare dintre noi cunoastem amatori care ar interpreta de o mie de ori mai bine ca domnul Turcescu acea melodie. Prezenta acestei trupe în finala creeaza un precedent periculos. La anul este posibil sa participe cu aceleasi sanse ca si respectabila trupa mai sus amintita si big-band-ul camatarilor, ceata calaretilor cu deviatie de sept sau cvartetul extraterestrilor cu buric detasabil. Sansele lor de a câstiga ar fi cam aceleasi, iar telespectatorii s-ar amuza mult mai bine.
– Luminita Anghel cu „Unique“: voce foarte buna si o coregrafie de exceptie. Melodia pare dintr-un alt secol, nu cred ca ar fi pe placul unui german, englez sau italian. Prestatia Luminitei a fost ireprosabila.
– Electric Fence cu „Emilia“: cea mai slaba evolutie din concurs. Melodia nu este nici manea, nu e nici r&b, nici fancy. Trupa era îmbracata caraghios, iar o doamna (nu prea încântatoare) se învârtea încercând sa ne arate de sub o rochie de klingoniana pulpele groase. Melodia se încheie apoteotic cu versurile „dârlidârlida/dârlidârlida“.
– Cezar cu „It’s My Life“: o melodie foarte interesanta prin originalitatea interpretarii.
Cezar este un contratenor care cânta cu voce de cap. Stiu ca voi supara pe multi, dar tehnica sa vocala este doar buna si în nici un caz iesita din comun. Am înteles ca a fost sustinut de Andreea Bocceli, Vangelis si Angela Gheorghiu. Sunt de acord ca aici avem o melodie greu de interpretat si ca el emite sonoritati inedite. Totusi nu conteaza cine pe cine sustine. Cezar este, ma repet, un contratenor. Cine crede ca numai România detine un astfel de „geniu“ se înseala. Daca doriti sa ascultati un contratenor exceptional, puteti începe prin a cauta o melodie interpretata de Vitas.
Despre decizia juriului si votul popular nu voi comenta. Am fost placut impresionat de atitudinea doamnei Crina Mardare. În rest, totul a fost subiectiv si bizar. Un membru al juriului a notat cu zero puncte pe Luminita Anghel. Cezar a câstigat. În Suedia, la Malmö, ne prezentam cu o melodie într-un registru ciudat pentru Eurovision. Perceptia europenilor poate fi una pozitiva (ca atunci când a câstigat „Lordi“) sau una acida.
Punctele din partea Republicii Moldova, Spaniei si Portugaliei sunt gata pregatite.
Reciprocitatea va functiona si în 2013. Închei cu gândul ca poate la anul vom avea parte de un concurs la care nu vor mai participa bufoni, diletanti si dansatoare cu picioare groase. Ar fi bine, nu-i asa?
Eduard Dorneanu
Sursa : http://revistacultura.ro/nou/2013/03/euroshame-2013-romania-finala/