Mălini

Ne așezăm pe cioate de lemn. Cănile sunt încă fierbinți , așa că așteptăm să se răcească. Privesc în jur pomii înfloriți: vișinii, cireșii, și merii. Doar Oblio, mărul pădureț, nu are flori, el rodește o dată la doi ani. Morgothia, vișinul de pe hat, e plin de floare, dar cineva i-a tăiat o ramură uriașă și a aruncat-o alături în iarba de umbră. O privim triști, iar Yasmine e gata să plângă.
-Hai să bem mai bine ciocolata. Dacă se răcește, nu mai are același gust, spun eu la fel de trist.
-Da, hai. Auzi, da’ tu știi cuvinte alintate?
-Nu știu cum sunt alea.
-Cum, nu știi ? Casă-căsuță, masă- măsuță.
-Ciocolată caldă?
-Ciocolățică călduță.
-Ce fain. Ai învățat la școală ?
-Da. Și am învățat să fac și castele din chibrituri. Am făcut unul și am închis acolo patru cărăbuși. Pe unul îl cheamă Eduard ca pe tine.
-Adică, Eduard, este nume de cărăbuș?
-Bineînțeles.
Bem ciocolată caldă. Vântul duce petalele florilor de cireș pe ogor și acoperă cu ele urmele pașilor de înger, oasele celor rătăciți în eresuri și semnele malefice. Șanțurile dintre rândurile barabulelor sunt albe și întregul decor pare special, suprarealist.

Eduard Dorneanu
Din ,,Mălini” -Volumul II/capitolul 1