PRINȚI, CERȘETORI ȘI MANSARDE

Fagin avea buza de jos ruptă
sângele i se scurgea pe bărba țepoasă și roșie
dar ochii îi straluceau într-o nemăsurată bucurie.
-folosește mai puțin gerunziile, îmi spunea
oamenii nu înțeleg verbele
ei iubesc doar substantivele proprii.
uite, chiar eu deși mă aflu pe drumul ce duce la eșafod,
nu folosesc gerunzii,
ți le las ție moștenire,
tot ai tu nume de prinț,
Eduard.
-ce poet ai fi putut fi tu ,Fagin..
-aș fi putut fi?
-da..
prințul mănâncă bomboane de mentă
ascultă mirat cum oamenii îi lăuda numele
și strânge din dinți.
e încă un copil
nu poate trăda în numele unui principiu învechit,
nu poate zbura până în brațele mamei vitrege,
nici măcar nu își poate schimba coroana
pe un pumn de țărână
mănâncă bomboane de mentă
și savurează vuietul mulțimii,
atât.
din mansarda mea eșafodul se vede ca o noua minune a lumii.
Fagin urcă însoțit de uralele celor ce aleargă goi noaptea
prin Hyde Park.
călăul îi scoate din degete inelele de argint
și le aruncă în focul aprins cu tristețea unui veac decadent.
-ce poet ai fi putut fi tu..Fagin..
-aș fi putut fi?
-da…

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,Sublimare”-Editura Eikon