MĂLINI-Volumul III-Capitolul 3

Întunericul a acoperit cu mătase neagră merele lăsate de mama pe coama cerdacului, lama tocită a toporului și acoperișul de tablă al casei mele. Pe șosea, aleargă necontenit cai neînhămați, cai liberi care nechează și își tocesc copitele în asfaltul șoselei.
-Se apropie miezul nopții, Eduard, spune îngerul de pază. Trebuie să culegi patruzeci și opt de ciorchini din via ta. Să nu greșești!, Eduard. Patruzeci și opt, niciun ciorchine în plus sau în minus.
Iau băncuța de lemn din cerdac și o așez sub vie. Lumina lunii e atât de vie încât aș putea să îmi văd tristețea oglindită pe albastrul boabelor de struguri. Îngerul de pază aduce un lighean de inox vechi.
-Unde ai găsit ligheanul ăsta?, întreb curios. E cel mai vechi din bucătărie.
-Știu, frate om, răspunde îngerul de pază. E numai bun pentru a primi struguri culeși înainte de miezul nopții.
-Așa să fie, frate înger.
-Așa.
Caii continuă să alerge și să necheze dincolo de gardul de lemn, pe șoseaua care duce înspre Munții cei Mari ai Stânișoarei. Le văd ochii și bucuria din ei, le ascult nerăbdarea, tropotul nemaipomenit și nemaiauzit de nimeni altcineva. Sub copitele lor se aprind și se sting focuri albe, mai albe ca laptele mamelor, mai fierbinți ca îmbrățișarea dată de fata-femeie înainte de a își pierde virginitatea.
-Se apropie miezul nopții, spune îngerul de pază. Nu e timp pentru visare, frate om. Nu e timp.
Rup primul ciorchine. Aud strigăte din copilăria mea:
-Uăi!, Eduard, uăi. Hai la gioacă!, uăi. Adî șî mingea!, uăi.
Rup alt ciorchine. O voce de femeie spune:
-Tu crezi că nu sângerez în fiecare noapte în mormântul meu? Să știi că în fiecare noapte sângerez. Carnea mea nu putrezește. Inima mea nu s-a oprit. Ascult și citesc cu ochii minții poeziile tale și sângerez. Fără oprire, fără durere, fără vaiet. Asta înseamnă iubire, dragul meu. Iubire și nimic altceva.
Culeg struguri. În jurul meu aleargă cai liberi și neîmblânziți, iar la urechea mea ajung șoapte din trecut. Culeg struguri. Îngerul de pază ridică ligheanul zâmbind.
-Gata?
-Gata, frate înger, răspund vesel.
Mă dau jos de pe băncuța de lemn și mergem în cerdac. Îngerul așază ligheanul cu struguri pe coama cerdacului.
-Să așteptăm, spune el.
Rămân în cerdac, iar îngerul de pază se așază în genunchi lângă Regina Tuia. Se aude bătând clopot de mănăstire. E unu octombrie și miez de noapte . Caii se opresc și poarta dinspre drum se deschide singură. Domnul intră pe ea și se apropie de umila mea casă, apoi îmi strigă numele. Pentru a patruzeci și opta toamnă. Nu răspund. Ascult ecoul. Ascult.
Domnul se apropie de ligheanul așezat pe coama cerdacului. Îngerul de pază se ridică și se așază la dreapta Lui. Mâinile Domnului mângâie roadele albastre. Simt cum inima mea arde și aud din nou șoaptele din trecut. Aud pe tata, pe bunicul, pe prietenii și camarazii mei din tinerețe. Îi aud și focul inimii mele îmi purifică suferința și așteptarea. Domnul strânge strugurii în palmele Sale. Din struguri curge neîncetat apă vie, binecuvântată.
-Adu-mi spada ta de templier, spune Domnul.
O aduc și o las alături de ligheanul vechi din care izvorăște apă vie.
-Să ai grijă de spadă, spune Domnul. E singurul lucru pe care îl vei lua dincolo de albastru, peste ani de zile, când vei pleca.
-Și casa mea? Ce se va întâmpla cu ea?
-Ea e deja în ceruri.
-E deja acolo?
-A fost dintotdeauna.
-Și satul meu? Și apele lui? Și pădurile, imașurile?Și frații pomi?
-Sunt acolo. Au fost dintotdeauna.
Îmi ard obrajii. Domnul acoperă lama spadei mele cu ciorchini de strugure, apoi o cuprinde cu palmele și o strânge cu putere. Pe șosea se aud din nou nechezatul și tropotele cailor liberi. Din palmele Domnului curge apă vie și lumină. Îngerul de pază deschide portițele cerdacului pentru ca Domnul să poată veni lângă mine. Palmele Lui poposesc pe obrajii mei, pe pletele mele, pe pieptul meu. Simt apa vie și lumina. Domnul îmi mângâie încă odată fața, apoi pleacă. Rămân lângă îngerul de pază care îmi aduce spada templieră.
-Și cei dragi mie? Și prietenii mei din tinerețe?
-Sunt în ceruri. Au fost dintotdeauna.
Sărut mânerul spadei și mă așez pe băncuța de lemn din cerdac. Îngerul de pază vine alături de mine. Nu se mai aude tropotul cailor. Au dispărut și strugurii și ligheanul cel vechi. Luna așază pași însângerați între lumile nevăzute și inima mea . Domnul mi-a strigat numele. Pentru a patruzeci și opta toamnă. În pragul casei mele părintești. În liniștea și curățenia primei nopți de octombrie. Acasă. La Mălini.

Eduard Dorneanu
Din ,,Mălini”-Volumul III