MĂLINI-Volumul III-Capitolul 2

Dimineață de toamnă. Aș vrea să scriu o scrisoare cuiva care locuiește la un cer depărtare de mine. Să îi spun cum e toamna la Mălini. Cum foșnesc frunzele strujenilor, cum cad merele din pomul vecinei pe acoperișul de tablă al casei mele, cum zboară frunzele ruginii ale fraților pomi. Îmi dau seama că nu am nici plicuri, nici timbre, nici măcar lipici. Sunt sigur că la un cer depărtare de mine, cineva așteaptă cuvintele mele și numără fiecare zbor, fiecare lumină, fiecare șoaptă care ne desparte singurătatea.
Ies în drum, apoi intru în magazinul din apropiere. Cumpăr o cartelă și încerc să răzuiesc codul de încărcare. Folosesc o monedă și spre marea mea uimire, din ultima cifră a codului de reîncărcare se vede doar o linie orizontală.
-Ce ghinion! Am aruncat 32 de lei .
-Ce ai pățit?, aud o întrebare groasă venită de lângă un faeton încărcat cu gunoi de grajd.
Lângă faeton e un om îmbrăcat în costum de jeanși ponosit, iar pe cap poartă o căciulă de miel țuguiată. E un om aspru, mereu încruntat. Numele lui e Borșuc, iar lumea se ferește să îl supere deoarece e foarte agresiv.
-Am răzuit cartela și se pare că am șters aproape complet ultima cifră a codului de încărcare, spun eu. Am cam dat-o în bară.
-Păi, nu erau cartele electronice?, întreabă Borșuc. De ce ai luat din asta care trebuie sulemenită?
-Ba erau. Naiba m-a pus!
Borșuc se apropie și se uită lung la cartelă. Miroase a gunoi de grajd atât de tare încât simt că îmi putrezesc amigdalele.
-De câte ori te lasă să formezi codul?, întreabă Borșuc foarte curios.
-De trei ori, apoi blochează cartela reîncărcabilă.
-Amu’, ce să zic? Eu zic că ultima cifră e opt. Nu?
-Nu știu. A rămas doar o linie, ar putea fi orice.
-E opt. Când am cumpărat ultima dată cartelă, avea tot opt la sfârșit.
-Nu contează. S-a nimerit să fie opt, asta nu înseamnă că toate cartelele au opt în coadă.
-Ba eu cred că toate au opt la sfârșit, numai celelalte cifre se schimbă.
-Ar fi culmea!
-Eu, așa zic.
-Bine, hai să formez opt, la urma urmei tot trebuie să încerc.
Tastez codul de reîncărcare și formez opt pentru ultima cifră. Primesc un mesaj din care reiese că nu am format un cod de reîncărcare valabil.
-Nu e bun. Mai am dreptul la două încercări.
-Cum naiba să nu fie bun?, se miră Borșuc? Doar toate cartelele au opt la sfârșit. Numa’ să nu fie cartele contrafăcute, aduse de undeva.
-Nu, domnule, e vina mea că am răzuit de tot ultima cifră. Da’ matale unde duci gunoiul?
-În Molna, da’ trebuie să merg cu două faetoane odată, numai că a lu Crebuț nu o venit că trebuia să mergem împreună. Încărcam două faetoane odată, era altceva.
-E devreme, poate apare.
-Cum să fie devreme? Eu am fost deja cu un transport de gunoi și putoarea de Crebuț tot nu o apărut. Mi-o promis aseară, după ce i-am dat șî o crapat în el și votcă și bere. Dacă îl prind îl dihoc tăt.
-Uite-l că vine, spun eu. Nu e ăsta?
Crebuț oprește calul și se dă jos din faetonul lui. E roșu la față și pare băut bine. Vine înspre noi, dar se oprește de partea cealaltă a faetonului încărcat cu gunoi.
-Bună ziua! Da’ di ce ai plecat fără să mă aștepți?, întreabă Crebuț pe Borșuc. O fost vorba să vin la ora opt, nu?
-Și mă rog frumos, cât îi ora?, întreabă Borșuc.
-Opt fără zece.
-Adică ăi venit mai repede.
-Oleacă mai repede, da.
-Tu-i anafura, Cristoșii șî ora mami măsii! Băi, Crebuț, ti strâng de gât să îți iasă toată votca și berea de astă-noapte. Animalule! Îți arăt eu că nu-s prostu’ tău, boule!
Borșuc ia biciul și încearcă să îl lovească pe Crebuț, dar acesta e tânăr și se ferește la timp. Șnurul biciului intră în gunoiul de grajd cam la un sfert de palmă, iar când Borșuc ridică biciul, particole mici de gunoi ajung pe fața și pe hainele acestuia.
-Morți mătii de Crebuț, animal bețâv ce ești! Te prind eu!
-Uăi, da’ nu am nicio vină. Am venit la timp. Ai zis la opt, am venit la opt. Ce pana mea, vrei?
-Îi nouă, animalule.
-Îi opt, uăi. As-noapte s-o dat ora înapoi. Ora patru s-o făcut ora trei. O spus la televizor.
-Cum să se dea ora înapoi, pe șapte noiembrie?, măi bou bețâv. Pe mine mă minți cu așa ceva?
-Să mor eu dacă nu s-o dat ora înapoi.
-S-o dat și în ultima duminică din octombrie, și astă-noapte s-o mai dat odată?
-Să poate, că Cioloș aista numai de prostii să țâne.
-Cine?
-Cioloș, președintele țării, uăi.
-Președinte îi neamțu’, bouleanule. Și nimeni nu dă ora înapoi de două ori.
-Uiti cî az-noapte s-o dat. O spus la știri.
Borșuc își face cruce. Caută ceva prin buzunare și mă tem că are gânduri negre de tot. Sper că nu va scoate un cuțit sau o rozetă deși după gesturi cam asta ar vrea să facă. Dintr-o dată se întoarce înspre mine și ca și cum ar fi avut o revelație îmi spune:
-Știu! Încearcă opt. Toate cartelele au opt la final.
-Am încercat opt și data trecută.
-O fi fost o greșeală. Încearcă opt.
Crebuț ne privește uimit de dincolo de faetonul încărcat cu gunoi și spune:
-Eu am spus că e ora opt, pentru că astă noapte s-o dat iar ora înapoi.
Până la urmă, ceea ce anticipam se întâmplă. Borșuc scoate dintr-un buzunar un cuțit mic cu plăsele cafenii. Observ că mâinile îi tremură, la fel și buzele. Stăm toți trei în jurul unui faeton încărcat cu gunoi de grajd și așteptăm ca unul dintre noi să facă un gest imbecil.
-Ascultă pe nea Borșuc, spune Crebuț. Omu’ ăsta se pricepe la telefoane mobile foarte bine. Cartela ta, poate că nu merge și pentru că s-a dat ora înapoi de două ori într-o săptămână.
-Crucea și biserica mătii!, țipă Borșuc. Tu tot o ții așa? Că s-o dat ora înapoi?
-Uăi!, omule. Nu-i vina me’, uăi. La ci conducere are țara asta, ci ti măi miră? Neamțu’ ista di Cioloș e di vină. Când să supără, mai dă timpul înapoi cu un ceas.
-Tare asta, spun amuzat. Hai că tastez opt din nou.
Oamenii tac. Borșuc bagă cuțitul în buzunar, iar Crețub își face cruce.
-Dă Doamne să fie opt, spune el. Ajută șî tu Măicuța Domnului.
-Da’ de ce te rogi? E vorba de o cartelă, nu e ceva de viață și de moarte.
-Așa? Dacă s-o dat ora înapoi, nimica-nimica nu mai merge. Ai să vezi.
Tastez opt și primesc din nou mesajul care îmi spune că am tastat un cod invalid.
-Nu merge, spun supărat.
-Incredibil, se miră Borșuc.
-A dracu treabă, afirmă Crețub scărpinându-se în ureche. Cred că aiștea di la guvern ne fură banii de pe cartele. Nu degeaba au dat ora înapoi. Tot așa o pățât un nepot de-al meu și o aflat că banii de pe cartela lui or ajuns la neamț.
-La care neamț?
-La Cioloș, la neamțu’ pesedist, la președintele țării.
Borșuc privește crunt către Crețub:
-Înapoiatule, te duci și încarci faetonul și mergi cu el în Molna.
-Mă duc, răspunde Crețub. Dai, un rachiu?
-Morți mătii!, o să îți dau un ciomag pi schinari până o să ti faci ghini. Prostalăule!
-Hai, nu te mai supăra.
Borșuc urcă în faeton:
-Încearcă opt. De data asta o să meargă.
-Nu merge, spun eu. Gata cu cartela. Mă duc acasă. Spor la muncă.
Plec încet către casă. Borșuc înjură, dar intră în magazin și aduce un pahar de băutură pentru Crețub. Întru în curte, urc în cerdac și mă așez pe banca de lemn.
-Ce miroase așa?, întreabă mama.
-Mirosul de gunoi al lumii a ajuns și în satul ăsta.
-Crezi?
-Da, mamă. Sunt sigur. Între sufletele noastre și restul lumii stau maldăre de gunoi putred. Oamenii au suflet de gunoi de grajd. Mulți dintre oameni. Mulți.
Tastez cifra șase și primesc un mesaj din care reiese că am încărcat contul meu cu cinci euro. Intru în casă. Scot o foaie de hârtie și încep să scriu o scrisoare cuiva care locuiește la un cer depărtare de mine. Nu e nevoie de timbru sau plic. Scriu despre toamnă, despre vise, despre șoapte. Despre foșnetul frunzelor , despre lumina stelelor rătăcite. Scrisoarea mea va fi citită și mângâiată de palmele unei zeițe. Atunci voi simți o arsură în dreptul inimii și numele meu va fi rostit cu duioșie. Departe. Foarte departe. . .

Eduard Dorneanu

Din Mălini -volumul III