MĂLINI-Volumul II-Capitolul 8

-După o sută de ani ai apărut și tu. Puteam să fiu ucisă de careva, violată sau să crăp ca o proastă, pur și simplu.
Teona e furioasă. Lovește cu piciorul roata din față-stânga a mașinii sale și e gata să izbucnească în lacrimi.
-Puteai să îmi spui că ajungi așa târziu.Ce fel de om ești?
-Locuiesc în centrul satului, iar tu ești cu mașina la intrare în sat, în locul numit Mielușoaia.Voiai să mă teleportez?
-Știu că nu ai mașină, dar puteai să iei măcar o bicicletă de la cineva și ajungeai imediat.
-Nu știu să merg pe bicicletă, ești culmea. Nu mi-au plăcut bicicletele.Am avut tricicletă când eram mic, dar asta e altceva.
-Cum?Nu știi să mergi pe bicicletă?Mașină, evident, nu ai.Parcă ai fi din altă lume.
-Știu să călăresc.Chiar foarte bine.
-Ai cal?
-Hahaha! De unde naiba ?
Teona e gata să plângă. Se descalță de bascheți și intră în mașină. Intru și eu, oarecum contrariat de supărarea ei. Teona este o femeie la vreo treizeci de ani. E cea mai bună prietenă a Ioanei și este considerată drept ,,călugărița’’ Fălticeniului deoarece deși e de o frumusețe exotică este văzută rar în compania unui bărbat, iar la petreceri nu merge absolut deloc.
-Dar ce ai pățit?, întreb cu ochii la picioarele lungi ale femeii triste.
-Am pierdut ceva, după ce am băgat benzină și voiam să mă ajuți să o găsesc. Pe cine naiba să chem? Pe mama? Doar sunt în Mălini și pe tine, te știu. Ți se pare anormal?
-Nu, e ok. Ce ai pierdut? Și unde s-a întâmplat? Lângă benzinărie?
-Nu contează. Dacă nu ai venit la timp, acum nu mai contează ce am pierdut.
Teona aprinde o țigară.
-Vrei?
-Nu fumez.
-Firește. Nu fumezi.Nu știi să mergi pe bicicletă.Ajungi unde ești chemat după un secol.
-O să lași bascheții în șanț?Chiar dacă suntem înafara localității tot o să îi găsească un sătean care vine de la câmp.
-Te doare de bascheții mei?
-Desigur. Ai pierde enorm din frumusețe fără bascheții tăi mov.
-Aha, mă crezi frumoasă. Nu mă așteptam să spui asta. Când ne-am întâlnit ultima dată, mâncai gogoși împreună cu Ioana. Cred că tu și ea ați fost cândva apropiați. Mereu îmi vorbește despre tine.
-Gogoși, da. Ce poftă mi-ai făcut.
Teona se încalță, apoi aprinde altă țigară. E cald, fumul țigării se lipește de tricoul meu, de sânii Teonei și de iconițele de bord din care mă privește Iisus și câțiva sfinți triști și slăbănogi.
-Totuși, ce ai pierdut?
-Hai!, nu mai fi așa de curios. Curioșii se îmbogățesc greu.
-Așa, da!Acum pot să îmi explic lipsa banilor. Mulțumesc, Teonă filosoafă. Nu ai numai picioare kilometrice, ești și deșteptuță. Chiar dacă și repede pierzătoare de chestii de care nu îți mai amintești.
-Mă mărit. Am nunta în septembrie.
-Felicitări!E un boșorog?Te-ai îndrăgostit de un tânăr care bea bere cu paiul sau e un coleg de serviciu căruia vrei să îi faci o bucurie ?
-Neh, e un bogătaș din Ardeal.
-Oare cât de greu era să ghicesc? Trei sferturi din femeile frumoase pe care le știu s-au încurcat cu oamenii bogați.
-Și celelalte care făceau parte din sfertul celălalt?
-S-au sinucis sau au pierdut ceva prin șanțurile satului meu.
-Ha!, are dreptate Ioana.
-Cum așa?
-Ești într-un anume fel.
-Teona, ardeleanca de mâine! Ha, ha, ha.
Pe șosea trec mașini și faetoane încărcate cu fân. Teona își întinde picioarele peste ale mele. Mângâi carne, blugi, unghii și simt căldura tinereții unei femei nefericite. Mă privește. Îmi studiază felul în care mângâi. Aștept cuvintele și îndemnul ei.
-Am citit cărțile tale. De ce se numește Pădurea Prisos?
-A, te referi la pădurea unde eu mă plimb adesori. Ți-a plăcut numele în mod deosebit?
-Are o legendă? Sau îi spuneți voi, așa, dintotdeauna.
-Are o legendă, firește.
-Spune , te rog. Hai, spune.
-Legenda asta se spune numai la ureche de femeie frumoasă.
-Păi, și eu nu sunt?
-Ba da.
Teona se ghemuiește lângă mine. Mă cuprinde cu mâna dreaptă, iar cu stânga îmi explorează trupul.
-Eu te mângâi și tu îmi povestești. Vrei?
-Depinde cum mă mângâi. Trebuie să îmi placă mult.
-Aha! După ce că ajungi la mine la o oră după ce te-am sunat, mai ai și pretenții.
Teora mă sărută. Are buze cu gust de afine. Îi simt limba, dinții, mușcătura. E o femeie cu gust de afine, o femeie rară și cu adevărat frumoasă. Mă sărută pe gât. Părul ei negru îmi acoperă pentru o clipă ochii și îi simt sânii cum se strivesc de pieptul meu.
-Eu te mângâi și tu îmi povestești. Te rog!, Eduard. Te rog!
Primesc mângâiere după mângâiere.
-Pe vremea lui Ștefan cel Mare, boierii care ajungeau în prag de căsătorie aveau un obicei. Deși religia noastră ortodoxă spune că e bine ca mireasa să fie fecioară în noaptea nunții, miresele acelor timpuri nu erau niciodată astfel. De ce? Ei bine, din cauza unui obicei foarte, foarte ciudat. Tinerii boieri ai Sucevii veneau cu iubitele lor până la Pădurea Prisos. Așteptau să vină seara, apoi intrau în pădure. În timp ce făceau dragoste, tinerele trebuiau să strige tare de tot numele iubiților . Dacă ecoul se auzea, atunci era semn că tinerii se pot căsători. Dacă nu, nu. Se spune că erau seri în care numele multor bărbați erau purtate de ecoul pădurii. Acum, acest obicei s-a pierdut, dar în fiecare seară dacă întri în Pădurea Prisos poți auzi vocea unor femei care își strigă iubiții și dăruiesc odată cu acel cuvânt trupurile și inimile lor. Nu sunt femei din zilele noastre, dar e fain să auzi pasiunea și să vezi cum minotauri albaștri aprind pentru acei îndrăgostiți, focuri pe cer.
-Doamne!, Eduard. Ce frumos! Păcat că acel obicei nu a existat. Ai inventat tu chestia asta, nu-i așa?
-Da, ce era să fac? Dacă ai întrebat!
-Ai inventat un obicei atât de frumos, numai pentru mine?Numai ca să primești mângâierile mele?
-Da!
-O să te iubesc toată viața pentru asta! O să te iubesc și după ce voi pleca la dracu’ în Ardeal. O să te iubesc și după ce o să nasc prunc urât și mucos, bogătanului cu care trebuie să mă combin.
-Doar pentru că ți-am povestit?
-Doar pentru că mi-ai povesti, Eduard. Acum, hai să mergem în Pădurea Prisos că tot vine imediat noaptea. Poate auzim cum strigă o femeie de demult numele iubitului ei. Chiar dacă ai inventat asta, noi vom auzi pe cineva. Jur că vom auzi.
Lăsăm mașina fără pază la marginea drumului și pornim pe jos. Teona mă ține de braț și mă sărută mereu. Intrăm în pădure și ne așezăm pe iarbă. Noaptea a aprins stelele și inimile noastre.
-Încă nu se aude nimic, spune Teona. Trebuie să mai așteptăm.
Închid ochii și mă așez pe spate. Se aud țipetele păsărilor de pradă și pocnetul brațelor fraților pomi.Deschid ochii și privesc pe Teona. Femeia se dezbdracă de haine, de umilința zilelor monotone, de orice povară. Mă ridic și o strâng lângă mine. Unghiile ei întră în scoarța unui brad, apoi ale mele. Intru în ea și simt cum izvorul ei alb curge neîncetat.
-Eduard!, strigă ea.
O dată, de multe ori, de multe, multe ori.
Gemetele Teonei deschid porți în întuneric și acoperă cărările care duc către altarele pângărite. Pe scoarța bradului rămân semnele unghiilor noastre, petele albe ale râurilor și semnele de sânge ale pasiunii.
Coborâm la mașină. Teona mă sărută, apoi mă mușcă de umăr până ce sângele țâșnește pe fața ei.Pleacă. Plec și eu pe jos. Mă opresc la ,,Troacă.’’ și beau apă rece de la izvorul care vine dinspre munte. Nu pot să îmi potolesc setea. Poate și pentru că numele meu a fost strigat la miez de noapte în Pădurea Prisos. Din umărul stâng îmi curge sânge. Plec mai departe. Cu numele strigat și pielea ruptă de dinții unei femei care știe să iubescă cu adevărat. Cuvânt de cuvânt.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-EDITURA EIKON