MĂLINI-Volumul II-Capitolul 7

Vișinii Marko și Sasha au crescut. Acum sunt mai înalți ca mine și străjuiesc partea dinspre casă a ogorului. Roadele lor, încă necoapte, sunt legănate de vântul aspru care vine dinspre Munții Stânișoarei și descântate în nopțile cu lună nouă de îngerii de pază ai copiilor orfani. În fiecare zi , mă așez pe iarbă între cei doi frați pomi și beau ciocolată caldă. Brațele lor mă ocrotesc de șoaptele veninoase, de privirea minotaurilor și de tristețe, Uneori, fluier încet melodii din anii ’90. Aștept ca de undeva din albastru să aud răspunsul camarazilor mei plecați la Domnul. Privesc norii și mulțumesc Marelui Camarad pentru că în tinerețe am fost onorat cu prietenia unor oameni cu suflete și chipuri atât de frumoase. Da, vișinii Marko și Sasha au crescut. În verdele lor se aude uneori cântec de pasăre și vers curat de poezie vie. La umbra lor, speranțele mele se unesc cu rugăciunea de dimineață. Zi de zi.
Deschid portița unei poiate unde clocește o găină roșcovană. Ridic cloșca de pe ouă și o scot afară . Aștept să mănânce și să bea apă. I-am adus grăunțe, firimituri de pâine proaspătă și un ou fiert. Cloșca bea apă, apoi începe să alerge prin curte. Cam ăsta e ritualul ei în ultimile zile. De mâncat, nici vorbă. Alerg după ea, dar cloșca se ascunde sub cerdac. Mama se întoarce acasă. A fost plecată în sat, habar nu am cu ce treburi.
-Ce faci?, păzești cerdacul?
-E cloșca sub cerdac, răspund voios. Nebuna asta nu vrea să mănânce. Nu știu ce naiba să fac.
-O prinzi și îi bagi mâncare în cioc cu forța. Altfel, crapă de foame.
-Cum să fac asta?
-Cu degetele. Ce vrei să mergi la cursuri speciale unde să înveți cum să bagi grăunțe cu de-a sila în clonțul unei găini?
-Mama!, ce treabă scârboasă. Nu vrei să să îi dai mata mâncare? Hai, că eu o prind. Vrei?
-Hahaha, râde mama împreună cu Regina Tuia și norii albi care aleargă înspre Pădurea Prisos. Eduard, Eduard! Ce te-ai face fără mine?
– Păi, nu știu.
Am prins cloșca. Mama are dreptate, găina e ușoară de parcă ar fi plăsmuită din puf de păpădie, nu din carne și sânge. Nu are nimic în gușă. Mama aduce bucăți de mămăligă și grăunțe cu care hrănește cu de-a sila cloșca nebună.
-Gata! Acum du-o înapoi în poiată. Apă, a băut?
-Da.
Mama se așază pe băncuța de lemn din cerdac. Cred că e obosită și oarecum tristă.
-Am umblat degeaba pe drumuri, măi băiete. Nu mai sunt tânără. Mă dor picioarele așa de tare că îmi venea să mă așez undeva jos și să stau acolo nu știu cât timp.
-Puteai să îmi spui mie să merg în locul tău.
-Imposibil. Nu aveai cum.
-Ei, na. Sigur că puteam.
-Am fost să mă tund. În centru vine o coafeză din Fălticeni, dar culmea, drept astăzi nu a apărut. Mi-a spus cineva că mai e o frizeriță în sat, undeva spre Ocol. M-am dus tocmai acolo, ce era să fac.
-Și?
-Intru în curte la fata aia, doamnă, ce o fi. Era în curte. Îi dau ,, bună ziua’’ și o întreb dacă mă poate tunde. Femeia se uită la mine cu o față pe care se citea ura și mi-a zis că nu mă tunde.
-Cum așa? De ce ?
-Cică la ea trebuie să faci programare, nu se vine ca la piață.
-Ete, draci! Programare la tuns? La Mălini?
-Da, și a mai spus că joia ea e liberă și că o deranjez în ziua ei liberă.
Mi-am dat seama că frizerița nu a vrut să o tundă pe mama, cel mai probabil din cauza mea. Faptul că eu scriu despre sat și oamenii lui a supărat pe multă lume. Privesc trist înspre mama și mă întreb dacă își dă seama de ce frizerița din Mălini s-a purtat așa de urât cu ea.
-Mi-a mai spus că munca la coafor e muncă serioasă nu ca la spital, adică soră medicală, cum am fost eu.
Am un nod în gât. Nu spun nimic. Nu vreau să o supăr mai tare pe mama.
-Lasă că vorbesc cu careva din cei care face curse la Fălticeni și mergem la oraș. Te tunzi acolo. Facem și cumpărături.
-Ce bine! Mă bucur că ai bani și de cumpărături. Ai câștigat bani în somn sau ți i-a trimis un milionar excentric din America?
-Cum să nu!
-Mai bine, băiete!Mergem mâine la oraș. Dă-i naibii pe ăștia cu programările și coaforurile lor.
-Să se coafeze cloșca, acolo!Nu?
-Da, cloșca roșcovană.
Zâmbesc. Pe poartă intră Brăduța Casâncă. Mă spăl pe mâini cu apă de ploaie din butoiul de plastic. Nu îmi pasă de fițele coafezelor rurale, nici de lipsa banilor. Mă întreb dacă voi putea fi în fiecare zi la fel de fericit ca azi, dacă sufletul meu va rămâne mereu întreg. Dacă Domnul nu va schimba culorile frunzelor, apelor, ochilor femeilor frumoase.
-O zâs Zenova sî mergeți sî luați di la ea niști haragi. O zâs sî iei zâs mata câțî ai nevoie. Îs cam subțâri, da’ alegi ci-i măi bun.
-Eduard, du-te și adu haragii, spune mama.
-Cum să merg cu haragii în spinare, pe stradă? Să mă pozeze sau filmeze careva?
-Nu în spinare, măi băiete. Du-te și închiriază o remorcă ca să îți transporte douăzeci de haragi. Cât poate să coste? Cinci sute de lei?Nu e mult. Hai!, fugi.
Brăduța râde din toată inima. Mama e glumeață și asta face ca ziua de joi să capete chip de copil jucăuș.
-Hai, Eduard, cî nu ti vedi niminea, spune Brăduța. Cini sî ti filmeze pi ulițî la Zenova? Da, sî știi cî nu poțî aduci tățî haragii odatî, chit cî iești așa barbat.
-Aduc douăzeci de haragi, stai liniștită.
-Îs vreo triizăci, sî știi.
-Na, trebuie să merg de două ori. Ăsta da, spectacol.
-Adu’ și tu zece haragi, Brăduță. Ca să nu mai mergă vedeta casei de două ori după haragi și să scape de filmat.
-Poati ni dă la desene animate. Nu?, doamna Dorneanu.
-Da, Brăduță. Auzi, la el. Se teme să nu îl filmeze careva cu haragii în spate. Hahaha.
-Numai să râdeți de mine sunteți bune, fac eu pe supăratul
-Hai!, gata. Mergi după haragi, măi băiete. Lasă fițele astea aricilor de sub cerdac.
-Dapoi cum? Haragi și arici.
-Hai, hai, băiete. Trece ziua și noi vorbim despre pietre aruncate.
Plecăm. Traversăm șoseaua și intrăm pe uliță. Privesc șanțurile înverzite, pietrișul drumului și urmele de faetoane lăsate în el. Pe lângă noi trec două vaci negre. Amândouă au la gât tălăngi care sună într-un fel ciudat.
-Astea îs vaci di celea cari dau lapti mult, spune Brăduța.
-De unde știi mata?
-Îs cumparati tocma di la Sibiu di undi îi președintili.
-Și ce? Președintele nu dă lapte. Și nici nu cred că ține careva vaci în oraș . Sau, da?
-Îs di la Sibiu aduse.
-Știu. Au ajuns pas cu pas. Bănuiam eu.
-Ba’, cu tiru.
-Dacă zici mata.
Ajungem la troiță. Brăduța se închină și aprinde fitilul candelei. O aștept și privesc între timp casele din jur. Peste tot se ridică mici palate care contrastează în mod evident cu mica mea casă tradițională. Nu îmi plac noile case. Par locuri fără suflet, lipsite de binecuvântare. Intrăm la Zenova.
-Uiti!, îs lângă cioata mărului bot di iepuri, spune Zenova. L-am tăiet în octombrie când o fo zapada ceea apoasî. Saracu’ copac, bun mai iera.
-Da’ Hulcică o plecat?, întreabă Brăduța.
-O plecat batî-l Dumezău să îl batî . Prostanu’ naibii di gușăt!
-Da’ ce s-a întâmplat?, întreb contrariat de tristețea Zenovei.
-Api, măi copchile, am avut un nacaz mari di tăt. Ni-o trimis copchii bani din străinătati sî fac o sobî nouî. Am chemat pi Hulcicî din Baia cî el să zâci cî ar hi cel mai bun sobar din locurile aiestea. O vinit, o făcut soba, o probat fumurili. La douî zili când sî aprind focu, tăt fumu o ișât în casî, uăi copchile. Api, numa’ nu am murit. Ni s-o făcut rău șî dacî nu avem oleacî di lapti acru sî ieu pi stomacu’ gol crecî mă lua salvarea. L-am sunat pi tilifon. Patru zâli, nu ni-o răspuns. Az’ dimineață, m-am trezât cu el aicea. O făcut ci-o făcut și amu merge focu cum trebuie.Numa’ cî după ci-o plecat, Brăduța ni-o zâs cî o văzut cum animalu’ di Hulcică o scos di pi horn o pereche di nadragi vechi. I-o pus acolo data trecută ca să îl mai chem odată șî sî măi câștigi niști bani.
-Da’, Brăduța de ce nu v-a spus de treaba asta când era Hulcică la mata?
-M-o chemat barabatu’ meu până în casî. Când am ișât, Hulcică plecase.
-Și câți bani i-ați mai dat?, întreb curios.
-Patru sute de lei. A dracu’ gușăt.
Aleg haragi. Majoritatea sunt foarte subțiri și chiar putreziți. Brăduța alege și ea vreo opt și plecăm, nu înainte de a mulțumi Zenovei.
-Nu-i nimeni pe uliță, spune Brăduța. Nu ni filmeazî nici dracu.
-Da’ frumoși am fi cu haragii în spate, nu?
-Hahaha. Numa’ buni di dat la știri.
Ajungem acasă. Așez haragii în jurul lui Oblio, mărul pădureț. Mama alege pătrunjel pe masa de lemn din curte. Brăduța se duce la ea și încep a vorbi despre sat, despre prașilă, despre fasolele boambe și nopțile de iunie.
Mă așez pe iarbă, între vișinii ,Marko și Sasha. Privesc cerul albastru al satului meu. Vișinii Marko și Sasha au crescut. Acum, ei mă pot apăra de tristețe și de iernile timpurii . Închid ochii și îmi amintesc fețele camarazilor mei. Simt cum brațele pomilor îmi mângâie părul, brațele, sufletul. Deschid ochii și privesc cum se coc roadele fraților pomi. La căldura soarelui și a sufletului meu.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,MĂLINI”(Volumul II)-Editura Eikon