MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 29

Vântul îngroapă capete de profeţi la marginea ogoarelor. Soarele rătăceşte în spatele norilor. Departe de tristeţea mea. Departe.
Acum câţiva ani, în jurul Ioanei, cireşul de pe hat, au răsărit câţiva pui firavi, mlădiţe legate de rădăcinile cireşului. Mlădiţele cele mai înalte au fost cerute de câţiva consăteni care doreau să aibă în livezile lor un cireş precum Ioana. Nu le-a mers bine. S-au uscat la câteva zile după ce au fost mutaţi în ţărână străină. Pe cel mai mic dintre puii Ioanei l-am luat eu şi l-am mutat mai aproape de casă. Anul acesta a rodit câteva zeci de cireşe. Ieri am mâncat două dintre ele: sunt mai bune ca roadele Ioanei, mai dulci, mai roşii. Din păcate, restul cireşelor au dispărut peste noapte. Nu am idee cine le-a luat, dar bănuiesc că este vorba de una dintre vecinele în vârstă care la prima oră a dimineţii e în livadă şi strînge cireşele coapte ale Ioanei. Probabil că le-a luat şi pe cele ale cireşului mic. Privesc scârbit iarba culcată din jurul micului cireş.
– Da’ di ci eşti aşa meclancolic?, mă întreabă Văloi Ghizdea, un consătean care locuieşte nu departe de casa mea.
– Cum?
– Meclancolic. Mai poiet, aşă. Cî doarî scrii poezii.
– Asta e vreo boală sau cum?
– Nu!, uăi. Ci ti supiri digiaba. Am spus numa’ cî eşti aşă măi sensibil. Eu am vinit sî mă laşi sî cosesc bucata asta de livadă. Mama ta o zâs cî pot sî cosăsc şi sî ieu iarba pentru cal.
– Bine, nea Ghizdea. Poţi să coseşti şi iarba din curte.
– Aceia nu cî nu vre calu’ s-o mânînci. Are alt gust.
– Serios?
– Dapi’ cum. Aiasta i iarbî di umbrî şî acialaltî e iarbî amesticatî.
– I-auzi bre, ce şmecher cal ai matale. Nu-i meclancolic ca mine.
– Hăhăhă!, nu ti supara cî doarî nu-i di rău sâ cii poiet.
– Da’ nici de bine nu prea pare. Bun, nea Ghizdea, ia şi coseşte. Numai vezi acolo lângă vişinul mic că am un pui de stejar. Să nu cumva să îl coseşti şi pe ăsta.
Îi arăt pe Roger, micul stejar. Mama rupe în jurul lui iarba.
– Nea Ghizdea, să nu îl coseşti. Ai înţeles?
– Nu-l cosăsc, vezi di triabî. Am eu grijă. Stai pi paci. Şî nu ti mai supara că o luat cireşâli celia. Aşă să întâmplă pi la noi. Fii atent ci am păţât eu într-un an. Am fost şî l-am agiutat pi unu’ di-a lu’ Pluguţ sî adune pologu’. Nu i-am luat bani, da’ i-am spus sî mă agiute şî pi mine când am polog în livadă. Omu’ o vinit cu fimeia da’ şî cu doi copchii cam di clasa a doua sau a tria. Nu am zis ninica. Pi la amiazî m-o strâgat vecinu’ di pisti drum sî îl agiut sî discarci un faiton di harţapeli. O mers şî Pluguţ cu mine. Ci crezi cî o făcut copchii lu’ Pluguţ cît am fost noi plecaţi?
– Nu ştiu, nea Ghizdea.
– O furat ouăle din cuibar. Numa’ cî noi aveam două cuibare. În unu dintri eli erau ouă clociti. Şî pi acelia li-o furat.
– Nea Ghizdea, povesteşti de parcă am fi în plină foamete. Cum dracu să îţi fure cineva ouă clocite? Că doar ouăle limpezi se cunosc.
– Uite!, nie ni-o furat.
– Las-o încolo de poveste. Eu plec să adun gândacii de pe barabule. Hai!, spor la treabă.
Frunzele barabulelor sunt pline de gândaci de Colorado. Îi strâng într-o găleată de plastic. Nu stropesc plantele. Am doar şase rânduri de barabule, nu are sens să le otrăvesc. Îmi amintesc că nea Ghizdea mi-a spus că aş fi meclancolic. Am mai auzit acest cuvânt acum foarte mulţi ani, pe vremea când eram elev în clasa a noua. Era luna septembrie. Elevii liceelor erau obligaţi să participe la un fel de muncă voluntară. În acel an am fost trimis împreună cu unii dintre colegii mei la sortat barabule în localitatea Vereşti. Majoritatea colegilor de clasă au scos tot felul de scutiri medicale şi au rămas acasă. Cei mai fraieri au ajuns în curtea C. A. P. -ului. Ne-a luat în primire un maistru. Ne-a numărat şi a rămas uimit:
– Băi, sunt mai multe dormitoare decât vă trebuie vouă. Aveţi lux măi. Ia, alinierea!, ţipă maistrul scurt.
Ne-am uitat unii la alţii. Eram numai elevi de clasa a noua, majoritatea fete.
– Băi, fetele la stânga şi băieţii la dreapta! Ce dracu’ măi! Vreţi să dormiţi fete şi băieţi în acelaţi dormitor?
– Da!, am răspuns eu sincer.
– Cum te cheamă măi meclancolicule,? mă întreabă maistrul.
– Dorneanu.
– Băi meclancolicule, aici nu e bordel. Am venit la muncă agricolă ca să ajutăm ţăranii. Sortăm cartofi. Suntem de folos ţării, băi. Aţi înţeles? Bun. Acum cei de la ţară în dreapta şi cei de la oraş la stânga. Băi!, Dorneanu da’ tu eşti meclancolic tare de tot. Am spus cei de la oraş la stânga.
– Eu sunt din aia de la ţară. Dar de ce trebuie să ne despărţiţi?
– Cum eşti de la ţară?, băi. Te văd îmbrăcat în blugi. De unde eşti băi?
– Din Mălini.
– Fetele de la oraş merg la dormitorul unu’. Fetele de la ţară merg la dormitorul doi. Băieţii de la ţară merg la dormitorul trei. Băieţii de la oraş merg la dormitorul patru.
– Da’ de ce?, întreb eu supărat.
– Pentru că ţaranul e meclancolic şi pute, băi. De aia. Hai dispăreţi!
Munca noastră consta în sortarea conţinutului unei lăzi de tractor. Eram repartizaţi câte patru elevi de ladă. Am observat că unele dintre lăzi aveau conţinutul dublu faţă de celelalte. Acolo erau repartizaţi întotdeauna cei de la ţară.
– Mie nu îmi convine. Norma mea este mai mare ca a celor de la oraş, am spus maistrului.
– Băi!, poate te trimit acasă şi te exmatriculăm
– Mulţumesc frumos, chiar vă rog. Nu mă interesează şcoala.
– Băi, treci la treabă că îţi dau peste cap! Ai grijă!
Ziua trecea agonizant de greu. Seara nu era nimic de făcut. Nu exista televizor. Nici măcar un chioşc de unde să cumperi ceva. Singura distracţie erau meciurile de fotbal. Băteam mingea pe un câmp plin de buruiene ţepoase împreună cu băieţii dar şi cu fetele. Culmea, jucam cei de la ţară contra celor de la oraş. Maistrul reuşise să ne facă să ne privim altfel. Nu mai eram doar colegi ci şi altceva. Până la urmă, un coleg a aflat că exista un chioşc în apropierea gării de unde puteam cumpăra lichior, biscuiţi şi ţigări. Seara, împreună cu patru fete şi încă un băiat am evadat din zona C. A. P. – ului. Am cumpărat lichior de cireşe, biscuiţi Carei la pachete de 1,25 lei şi ţigări Snagov la 10,50 lei. Lichiorul avea gust scârbos, aşa că nu a băut mai nimeni din el. Fetele erau urâte şi fumau nonstop. Una dintre ele mi-a arătat un semn ciudat pe sân şi mi-a spus că i-a apărut după ce a muşcat-o fostul ei iubit, student la teologie.
– Să mori tu?, am întrebat eu. A vrut ăla să îţi mănînce ţâţele?
– Ei!, nu. Da’ mă iubea tare de tot. Mie nu îmi plăcea că era slab şi avea cioc.
– Ca raţa?
– Nu măi!, Eddy. Cioc de păr, cum poartă popii ca să pară interesanţi. Un mutălău, oricum. Nici nu s-a dat la mine.
– Ce prost. Numai te-a muşcat de ţâţe.
– Da, ca să vezi.
– Era de la oraş sau de la ţară?
– Hihihi!, de la oraş.
– Atunci, nu era meclancolic. Păcat.
– Hihihi.
Ne-am întors destul de repede, dar maistrul ne aştepta în faţa dormitoarelor.
– Treceţi în camera de gardă.
Camera de gardă era un fel de loc unde maistrul ţinea registre şi era dotată cu telefon fix.
– Unde aţi fost băi boilor? Dacă păţeaţi ceva? Dacă le viola careva pe vacile astea? O să cer exmatricularea voastră.
– De acord, am răspuns eu. Mie nu îmi place şcoala.
Fetele şi colegul meu au început să plângă. Maistrul s-a prefăcut că vrea să sune pe directorul liceului.
– Băiii!, dacă află directorul vă dă afară din liceu, băi.
– Mă doare fix în cot, am răspuns eu.
Fetele au început să plângă şi mai tare.
– Uite cum facem, a spus maistrul. Ca să vă iert şi să nu afle tovarăşul director începând de mâine faceţi normă dublă. Clar, băi?
Toată lumea a fost de acord. Nu am mai spus nimic. A doua zi am muncit până seara târziu. Am observat că maistrul a încărcat portbagajul ,,Daciei’’ cu saci de barabule. Până spre dimineaţă a făcut vreo trei curse, Suceava nu era prea departe. Am făcut normă dublă patru zile. Fetele erau atât de obosite încât părea bolnave. În a cincea zi am nimerit lângă un soldat (tr- ist) care sorta singur o remorcă de cartofi. Camarazii lui erau repartizaţi câte patru, la fel ca noi.
– De ce eşti singur la muncă,? am întrebat pe soldat.
– M-a enervat un subofiţer şi l-am pocnit. Acum m-a pedepsit, dar diseară îl pocnesc din nou. Până la urmă mă va lăsa în pace.
– Şi pe noi ne pune maistrul ăla să muncim dublu pentru că am fugit de aici în sat şi am băut lichior.
– Care maistru? Piticul ăla cu nas mare?
– Da, ăla. În fiecare seară duce undeva barabule cu ,,Dacia’’. Nu ştiu unde. Nu cred că le vinde. Barabulele sunt ieftine.
– Precis are porci undeva. Carnea e greu de găsit. Ăsta a cumpărat porci mici şi îi îngraşă cu barabule luate pe gratis de la C. A. P. Te învăţ eu ce să faci. Te duci diseară la el şi îi spui că e hoţ şi că nu vrei să faci normă dublă. Îi spui că îl reclami.
– Cui să îl reclam? Nu fac asta.
– El nu o să ştie. Are un metru jumătate, ce naiba. Dă-i şi una în bot că te văd cât bradul. Te temi de el?
– Nu mă tem.
– Atunci dă-i peste bot nu fi bleg.
Am aşteptat seara fără emoţii, fără să mă gândesc la eventualele consecinţe ale viitorului meu gest. Am bătut la uşa şi am intrat fără să aştept invitaţie. Maistrul servea masa: parizer, pâine împletită, salată de roşii. În acea vreme, o astfel de masă era un adevărat festin.
– Băi!, am spus eu să intri?, m-a întrebat maistrul. Ieşi afară.
– Nu mai fac normă dublă. Nu contează dacă mă reclami directorului. Ştiu că furi barabule ca să ai pentru porcii tăi.
– Dorneanu!, futuţi morţii măti vrei să te bat? Ieşi afară boule.
– Eşti un hoţ. Profiţi de noi şi îţi baţi joc de munca noastră.
– Băi boule!, Hristosu’ şi arhanghelii care te-o făcut.
Maistrul s-a apropiat de mine cu furculiţa în mână. Nu cred că m-ar fi agresat fizic, dar l-am lovit cu capul în gură. Cred că i-am spart nasul pentru că a început să îi curgă sânge imediat. Maistrul a început să ţipe:
– Mă omoarăă! Mă omoarăă!
Pe timpul nopţii, C. A. P. – ul avea mai mulţi paznici. Doi dintre ei au intrat imediat în camera de gardă.
– Ce se întâmplă?, a întrebat unul dintre ei.
– Elevul ăsta m-a lovit, a răspuns maistrul. Vrea să mă omoare.
Paznicii m-au privit cu uimire. Apoi cu admiraţie.
– Noi nu am văzut nimic, a spus al doilea paznic. Poate ţi s-a părut, tovarăşe maistru.
Am plecat împreună cu paznicii. Nu mi-au spus nimic. Unul dintre ei mi-a întins o ţigară ,,Carpaţi’’ şi m-a bătut pe spate. Am dat noroc cu amândoi şi am simţit că oamenii aceia mă respectau. A doua zi, maistrul nu a spus nimănui nimic despre ce s-a întâmplat. Nu am mai muncit normă dublă, dar maistrul a cărat în continuare barabule pentru porcii săi în fiecare noapte. Pentru cele paisprezece zile de ,,muncă voluntară’’ am primit două sute şaizeci şi doi de lei. Maistrul nu a spus nimănui cum a luat bătaie de la elevul ,,meclancolic’’ din Mălini.
Am terminat de strâns gândacii de pe barabule. Nea Ghizdea a plecat de ceva timp. Trec pe lângă stratul de morcov şi mă opresc în faţa unui vişin pitic. Alături de el văd frunzele lui Roger, micul stejar. Ghizdea l-a cosit laolaltă cu iarba de umbră.
Mama îmi aduce o cană de ciocolată caldă. Mă aşez pe cioata de brad din livadă şi ascult cum plâng capetele profeţilor îngropaţi sub pământ răscolit de plug. Închid ochii şi sorb. Vântul împrăştie iarba proaspăt cosită. Curând va răsări luna. Curând.

EDUARD DORNEANU

DIN ,,MĂLINI”-volumul 1-EDITURA EIKON

156703_435736836492619_208039850_n (1)