MĂLINI -VOLUMUL 1 -CAPITOLUL 23

Au înflorit cei patru gutui. Azi, marţi, în cea de-a treisprezecea zi a lunii mai, 2014. Acum două luni când i-am curăţat de uscături m-am îndoit că măcar unul dintre ei v-a supravieţui.
– Vezi?, spune îngerul de pază. Gutuii nu au murit.
– Văd!, frate înger. Nu au murit.
– Sunt puternici, spune îngerul. Au vrut să mai vadă odată zborul cocostârcilor, privirea ta şi puful păpădiilor.
– Ce tare mă bucur, frate înger, spun eu vesel. Dacă ai şti!
– Ştiu, Eduard! Ştiu.
Se lucrează la ,,peticirea” şoselelor din Mălini. Traficul a devenit dintr-o dată greoi. Se formează o coloană din maşini şi faetoane. Pe şosea, în faţa casei mele, stau în aşteptare un faeton încărcat cu strujeni, două jeep-uri albe cu numere de Bucureşti, o remorcă încărcată cu buşteni de brad şi două dubiţe.
– Cât naiba mai stăm aici?, întreabă unul dintre şoferii de jeep.
– Ce jeg de sat, spune blonda din dreapta lui trăgând din ţigară.
– Jeg eşti tu şî mortî măti!, îi răspunde căruţaşul supărat. Nu mai ai rabdare sî agiungi la pensiuni?, luati-ar mama dracului.
– Bă, ţărane ia vezi cum vorbeşti, îi strigă şoferul dispreţuitor.
Căruţaşul are vreo şaptezeci de ani. I-ar putea fi bunic şoferului de jeep. Ies în şosea. Şoferul şi doamna blondă din dreapta lui înjură ca la uşa cortului.
– De ce îmi înjuri satul?, domnule cu jeep alb, întreb calm.
– Omul ăla din căruţă s-a luat de mine, răspunde şoferul. Mi-a insultat şi prietena.
– Am înţeles. Dar de ce îmi înjuri satul?
– Ce-aveţi băi?, sunteţi nebuni. Nu mai are voie lumea să glumească?
– Eşti un nesimţit!, şoferule de jeep. Un mare nesimţit.
– Şî blonda ceia fumăcioasî i la fel, strigă căruţaşul. Să duc la pensiuni la distracţie Sîntem buni numa’ dacî îi distrâm şî îi băgăm în samî. Da i dispri noi zâc cî sântem jeguri.
Coloana începe să se mişte. Prima pleacă remorca, apoi cele două jeepuri. Faetonul încărcat cu strujeni pleacă ultimul.
– Sî trăieşti!, Eduard, îmi strigă, căruţaşul.
– Şi matale!, răspund eu. Multă sănătate.
– Sî dăi’ Domnu’!
În faţa vulcanizării, doi biciclişti mă privesc încruntaţi. Nu le place nici curajul şi nici atitudinea mea. Pe unul dintre ei îl cheamă Miruţă Brumiş. Acum este pensionar dar cu ani în urmă era unul dintre profesorii comunei. Îmi amintesc o întâmplare tristă din care fără să vreau am învăţat ceva ce mai târziu avea să îmi prindă bine în viaţă.
Eram elev în clasa a şaptea. În acea zi eram foarte fericit deoarece reuşisem să cumpăr o minge perfect rotundă. În general, mingile aduse la librăria de la etajul magazinului universal ,,aveau joc’’, adică erau mai mult ovale decât rotunde. Nici atunci nu aveam bani, aşa că nu îmi permiteam să cumpăr o minge din piele. Mingile de gumă sau plastic erau de proastă calitate, dar în acea zi de marţi, reuşisem să cumpăr o minge perfect rotundă. Îmi amintesc foarte bine acea minge: avea culoarea gri, iar bulinele erau roşii. Undeva în jurul orei 17, m-am întîlnit cu Petrişor Caval. Am sărit gardul verde al şcolii şi ne pregăteam să batem mingea. Terenul era acoperit de un strat subţire de zăpadă tasată, doar pe margini se vedea cimentul şi liniile de tuşă. Nu am reuşit să şutez măcar o dată în minge pentru că a apărut cineva.
– Băi!. Care e treaba? Ce căutaţi aici?
Era Octavian Ţarcă, în acea vreme, profesor la şcoala Mălini. Omul ne privea vesel. Nu părea să aibă motive de ceartă, aşa că am zâmbit şi noi.
– Băi băieţi, uite cum stă treaba. Vedeţi butucii ăia din spatele porţii? Daţi-i doi metri mai încolo. Dacă puteţi, chiar trei. Hai, Dorneanu!, treci în dreapta şi tu băi Caval, în stânga. Hai mai repede!, că nu am timp de stat cu voi.
Mingea a rămas la punctul de şapte metri. M-am apropiat mirat de primul butuc. Sub lemne era zăpadă topită şi glod. Atât eu cât şi Caval eram îmbrăcaţi în treninguri curate şi purtam mănuşi de lână groase. Butucii erau uriaşi. Fuseseră aduşi cu o remorcă şi descărcaţi cu un braţ de macara specială.
– Băi!, mai durează?
Ţarcă se înroşise la faţă, iar vocea îi tremura. Ne-am murdărit pe haine foarte repede. Mănuşile s-au rupt imediat după ce am încercat să împingem butucii. Faţa lui Ţarcă devenea tot mai roşie. Ţipetele lui semănau cu nişte horcăituri animalice.
– Băi!,hai gata. Veniţi încoa’!
Ne-am aşezat pe zăpadă, în faţa porţii de fotbal şi am aşteptat cuvintele lui Ţarcă. Eram murdari, uzi, trişti. Vântul iernii dărâma castele de zăpadă şi astupa ferestrele dinspre paradis.
– Băi!, strigă Ţarcă. Am glumit, băi. Am vrut să văd cât sunteţi de proşti. Cum era să puteţi voi să daţi mai încolo ditamai butucii? Băi!, că proşti mai sunteţi.
Ţarcă a plecat. Am stat întinşi un timp pe zăpada sticloasă. Eram murdar. Pantalonii de trening se rupseseră în genunchi şi mi se vedeau genunchii vineţi din cauza frigului. Atunci a apărut lângă gardul de fier, profesorul Brumiş. Profesorul era atât de beat încât nu mai putea merge pe bicicletă şi a fost nevoit să o poarte pe lângă el ca pe un copil care trebuie ocrotit. Pe paltonul lui se vedeau urme de zăpadă şi de noroi.
– Hai să fugim!, a spus Caval. Sărim gardul şi fugim acasă prin livadă. Precis şi ăsta se leagă de noi.
– Eu nu fug nicăieri, am răspuns. De ce trebuie să ne fie frică de profesori? Sunt ei cumva stăpânii noştri?
– Hai Eduard! Hai să fugim prin livezi.
– Nu vreau. Nu vreau să fug. Eu o să ies pe poartă. Nu mă tem de Brumiş.
Caval a sărit gardul şi a început să îmi facă semne din mână.
– Hai Eduard! Hai!
Nu l-am ascultat. M-am îndreptat către poarta şcolii.
– Dorneanu! Vino încoa’!, m-a strigat Brumiş.
M-am dus la el cu mingea sub braţ. Eram un copil trist, cu hainele murdare şi cu genunchii muşcaţi de ger.
– Dorneanu!, ia vezi dacă am un bold în fular, a spus Brumiş.
Fularul lui Brumiş era colorat în roşu şi albastru. Profesorul îl fixase cu ajutorul a două bolduri: unul mai mic şi unul uriaş, aproape triplu în raport cu boldul mic.
– Eduard!, strigă Caval. Brumiş e beat. Fugi de lângă el că nu te poate ajunge. Sari gardul şi hai să fugim prin livezi.
Nu l-am ascultat pe Caval. Am scos boldul mic din fular şi l-am întins profesorului.
– Ia şi înţeapă mingea!, a spus Brumiş. Fă multe găuri. Multe!, ai auzit?
L-am privit în ochi. Mingea costase optsprezece lei. Cu suma aceea puteai ajunge până în Suceava. Pentru alţii, optsprezece lei nu însemna mare lucru dar pentru mine era mult. L-am privit din nou în ochi şi am înţepat mingea cu boldul. Mingea nu s-a spart, dar boldul s-a îndoit.
– Ia- l pe celălalt!, a urlat Brumiş.
Cel de-al doilea bold era gros şi ascuţit. Am făcut zeci de găuri mingii.
– Brumiş eşti un bou!, a început să ţipe Caval. Beţivu’ dracului!
Profesorul a cerut mingea. S-a uitat la ea cu atenţie, apoi a aruncat-o.
– Acum e poaşcă, a spus el. Nu o să mai puteţi juca fotbal. Hahahahaha.
A plecat încet trăgând după el o bicicletă ,,Pegas’’. M-am întors în curtea şcolii şi am privit mingea gri cu buline roşii. S-a întors şi Caval.
– A fost singura minge perfect rotundă, am spus eu.
– Dă-l dracului, a spus Caval. Trebuia să fugi. Dă-l naibii de profesor beţiv şi scârbos!
Intru în curte. Pe tărăboanţă e lipită o poză cu o maşină de formula unu. O rup şi o arunc în iarbă.
Mă aşez pe băncuţa de lemn din cerdac şi privesc puiul de mălin de lângă gard.
– Iar eşti încruntat, spune Domnul. Sunt milioane de jeepu-ri albe pe lumea asta.
– Ştiu, Doamne, răspund trist.
Sorb din ciocolata caldă. Apoi zâmbesc Domnului. Mândru de dragostea mea pentru Mălini. Pentru Bucovina.

DIN VOLUMUL ,,MĂLINI” – EDITURA EIKON

156703_435736836492619_208039850_n (1)