MĂLINI -VOLUMUL 1 – CAPITOLUL 11

974c6-eduarddorneanu_malini_coperta

 

Toamna aleargă de la o casă la alta. De la un pat de copil la o cruce de mormânt.  Vântul se opreşte la intrare în Mălini şi răcoreşte apa Suhei. Crucile de pe marginea drumului primesc mângâieri noi.  Lanurile de porumb se înclină către nord cu foşnet melodios.  Căruţe încărcate cu fân vin dinspre Mieluşoaia, Ţarna Păisenilor sau Cornu Luncii.  Caii nu se sperie de maşinile care circulă pe şosea. Zeci, sute de căruţe aduc la casele locuitorilor din Mălini fânul adunat de pe dealuri.

Mama aşteaptă în faţa porţii cu o sacoşă transparentă în mână. Sâmbăta e bine să dai de pomană pentru sufletul celor plecaţi dintre noi. Mama e prea bătrână pentru a merge de câte ori vrea la biserică. În biserica noastră nu sunt scaune ca în alte biserici. Oamenii stau în picioare. Exista strane, un fel de scaune uriaşe din lemn, dar ele aparţin ctitorior, adică bogaşilor satului sau celor care au donat sume mari de bani pentru biserică.

-Lasă că dau de pomană de acasă, spune mama. Trebuie să treacă pe drum un copil sau un bătrân. Tot pomană se cheamă că fac.

-Ai dreptate  mamă, răspund cu gândul departe.

Mama opreşte copii şi le dă dulciuri. Cei mici sunt veseli şi desfac pacheţelele  imediat.

-Bogdaproste, spun micuţii cu gura plină şi privirea blândă.

-Bogdaproste, spun cei bătrâni. Fie primit.

-Eu mai vreau o napolitană din aia mare, spune o fetiţă îmbrăcată în albastru. Îmi mai daţi una?

-Îţi dau! , răspunde mama. Cum să nu îţi dau?

Fetiţa râde şi ascunde napolitana în buzunarul hainei. Probabil are o soră sau un frate acasă. Sacoşa mamei este aproape goală. Au mai rămas doar două portocale şi un pachet de biscuiţi. Biscuiţii sunt dăruiţi unei bătrâne, iar portocalele unui puşti cu şapcă roşie pe care scrie Johhny Bravo.

-Îţi place Johnny Bravo?,  întreb eu amuzat.

-Mamei îi place. Mie îmi place fotbalul. Eu ţin cu România. Ai văzut că am bătut Ungaria.

-Am văzut, sigur că da.

-România e cea mai bună din lume.

-Dacă spui tu, aşa e.

Se înteţeşte vântul. Trebuie să aduc din livadă sapa cu care am scos cartofii. Pe hat, la vreo zece metri de cireş a răsărit acum trei ani un măr. Toată lumea mi-a cerut să îl tai pentru că e măr pădureţ. Mai am un măr pădureţ, pe Oblio. Nu am vrut să îl tai deşi mi s-a cerut asta cu insistenţă. Anul acesta a rodit. Merele lui sunt verzi-roşii şi au un parfum deosebit. I-am pus numele Helga. Dacă nu ar fi plouat cu gheaţă ar fi avut vreo douăzeci de fructe. Au rămas  întregi doar trei mere: două mai mici şi unul uriaş.

– Îţi mulţumesc că nu m-ai tăiat Eduardule, şopteşte Helga.

– Îţi mulţumesc că nu ai tăiat copacul Eduardule, şoptesc iarba de pe hat, mărul ionatan şi nucul Sybil.

Culeg cele trei mere. Se cuvine ca din primele  roade ale unui pom să dăruieşti o parte pentru sufletul celor din neamul meu care au trăit şi muncit ca şi mine acelaşi ogor. Am doar trei fructe. Opresc  unul. Îl aşez pe masa din bucătărie. Mă duc la poartă şi dau merele unor puşti care se întorc de la joacă. Mă întorc în bucătărie. Mama a terminat de mâncat cel de al treilea măr.

-A fost foarte bun, Eduard. Ai făcut foarte bine că nu ai tăiat mărul.

– Ştiu, mamă. Ştiu.

Toamna alergă de la o casă la alta. De la un pat de copil la o cruce de mormânt. Sute de griji noi îmi frământă inima şi îmi albesc părul. Pe dealuri, oamenii au dat foc la vegetaţia uscată. Fumul urcă în spirale către cer. Pe şosea, căruţele încărcate cu fân trec una după alta.

Helga îmi mângâie umerii. În jurul nostru dansează îngeri de fum. Mulţi îngeri. Mulţi.

 

Eduard Dorneanu

Mălini

Din volumul ,,MĂLINI” -Editura Eikon