Mălini-19 Iulie/2018

Am cumpărat de la oraș, două pungi de grisine cu susan. Le-am deschis, acasă, după câteva ore. Grisinile erau faine, bune la gust, dar susanul era de negăsit. Și mi-am amintit:
Era în vara anului 1975. Băteam mingea pe terenul de sport al școlii. Un copil ne-a strigat. Îmi amintesc foarte bine: stătea rezemat de gardul din sârmă verde, undeva în dreptul fântânii. Era îmbrăcat în uniformă școlară, iar pe cap purta un comanac roșu, caraghios.
-Uăi!, o adus grisine cu susan la doi lei cincizăci la cofetărie.
Joaca s-a oprit. Aveam la mine șase lei. Am început să alergăm. Am sărit gardul și am plecat în fugă, înspre Centru. În dreptul, oficiului poștal, m-au întrecut trei copii mai mari, apoi toți ceilalți. Când am ajuns la cofetărie, părea prea târziu. Toată puștimea era deja acolo. Dulciurile erau rare, foarte rare, chiar și ronțăielile banale ca grisinile. Patru ore am stat la rând, dar am reușit, am cumpărat două pungi de grisine. Am desfăcut imediat o pungă și am observat că pe fiecare grisină erau câteva semințe verzui. Am gustat, mi s-au părut scârboase.
-Nu-i susan, a spus un copil. E secărică.
M-am dus acasă și am răsturnat grisinile pe masă, apoi cu un ac de cusut am scos de pe grisine, fiecare sămânță.
Au trecut anii. Am învățat că mereu, cineva ne înșeală și că pentru a se face dreptate e nevoie de răbdare, de multă răbdare. Mereu . . .

Eduard Dorneanu
Mălini-19 Iulie/2018