IOANA MĂRULUI IONATAN

Ioana mărului ionatan muşcă din carnea mea.
zilele i se lipesc de cerul gurii.
eşti amar, spune supărată.
eh!
alergăm un pic de ochii lumii,
ca să nu se creadă că suntem chiar atât de flămânzi.
femeia asta chiar ştie să sară peste obstacole ca o iapă de rasă.
mă mir de voluptatea mişcărilor ei. amăruiulee!
îmi dai voie să mănânc sau mai alergăm un pic?
se uită la noi câteva doamne. dacă vrei, le scoatem din starea de şoc.
dacă nu, nu.
Ioana, întinde masa. sunt şi eu lihnit. vezi că în sacoşa verde avem
tacâmuri din tablă zincată. cum zincată? din tablă din aceea cu care acoperă
ţiganii casele oamenilor? care ţigani? astea sunt tacâmuri, Ioana, tacâmuri.
înţelegi?
Ioana mărului ionatan mestecă încet cu gândul aiurea.
ştii ce aş vrea eu neapărat să fac după ce voi fi bogată şi nefericită?
habar nu am, Ioana. de unde naiba să ştiu. îţi spun dar nu cumva să râzi,
că mă supăr şi plec. hai spune. nu râd. măi, da juri că nu râzi?
jur, nebuno! spune.
aş vrea să îmi cumpăr o pădure cu copaci din sticlă. Mulţi copaci.
multe roade din sticlă. Râzi?
nu râd.copaci din sticlă, fain.
mânânc atent să nu mă tai în visul ei. e foarte frumoasă.
recunosc uşor oamenii frumoşi, după forma genunchilor.
muşcă iar din carnea mea.
e veselă. ea ştie de ce.
din sticlă, amăruiule. nu uita
spune iar cu gura plină…
din sticlă, Ioana,
din sticlă.

Eduard Dorneanu
Din volumul ,,Sublimare”-Editura Eikon