DEPARTE DE TROIA (ziua 5)

14017867_10208526313127607_992506652_n

Stăm întinşi pe burtă privind cum dincolo de colină vreo sută de localnici culeg porumbul. Feţele lor cărămizii şi inexpresive nu se bucură de nimic, împlinesc parcă un ritual obositor din care nu câştigă decât libertatea de a se mişca într-un cerc. În satul lor nu mai era nimeni, toţi sunt aici pe câmp. Am avut o tresărire nervoasă văzându-le casele micuţe, din lemn masiv. Deşi construite fără o grijă a formelor semănau cu cele din satul meu, sau măcar cu cele ce se construiau cândva, înainte de valul de construcţii de vile de toate mărimile şi urâţeniile. În case era curat, haine puţine, cuptoare, ferestre acoperite cu plase vegetale, nimicuri. Satul nu avea biserică, moschee, piaţă publică sau ceva care să arate a loc de adunare. Se pare ca era una din acele comunităţi pierdute în lume care nu auziseră de Dumnezeu, zei sau legi. Trăiau în funcţie de timpuri, anotimpuri şi se închinau unor stăpâni care conduceau simbolic.

Femeile culegeau fără grijă porumb fiind aproape dezbrăcate. Sânii le săltau obraznic la fiecare pas, iar camarazii aveau în ochi străluciri de prădător. Fiecare mişcare era cântărită, gustată, intuită… Barbatii erau mai scunzi şi la fel de sumar îmbrăcaţi fiind vopsiţi pe faţă cu două linii orizontale de culoarea albă. Ei nu prea munceau, stăteau şi dădeau indicaţii cu voci îngrijorate, iar uneori se duceau pe rând cu câte o femeie şi făceau dragoste la marginea lanului de porumb. Poate că ăsta era un fel de ritual misterios sau primitiv. Habar nu am. Nu m-am gândit o clipă la asta şi nici camarazii mei nu şi-au bătut capul cu asa ceva.

-S-au poate asta e un fel de poezie, murmură ca pentru el grăsanul Sasha, înghiţind în sec.

-Fără indoială, poezie – râse scurt căpitanul făcându-ne semn să ne ascundem şi mai bine în spatele lizierei de pădure.

Respiram greu. Cerul risipise pe câmpie femei cărămizii, dornice de iubire. Trupurile lor palpitau la mai puţin de câteva sute de paşi. Singurătatea râdea aruncând în noi cu flori de vestejite, insultându-ne bărbăţia şi amintindu-ne că suntem străini într-un loc care nu ne doreşte. Lipsea doar scânteia unei mari încleştări, atât doar.

La un moment dat lucrul a fost oprit. Coşurile cu porumb au fost aliniate unul lângă altul, iar doi copii legaţi au fost aduşi şi puşi în genunchi în faţa roadelor pământului. Am mai văzut asta şi în alte colţuri de lume. E vorba de sacrificii primitive, fără rost, menite să îmbuneze cine ştie ce zei sau forţe ale naturii. Cu ochii ţintă la căpitan întrebam dacă putem interveni salvând astfel poate de la moarte pe cei doi copii nevinovaţi. Căpitanul nu vrea să răspundă.

Copiii încep să plângă. Au acelaşi plâns ca al copiilor noştri născuţi sau nenăscuţi. Nimic nu îi deosebeşte de ei. Durerea şi frica bat la inimile lor la fel. Auzim primele vorbe, probabil se roagă să fie lăsaţi în pace de către cei ce se pregătesc să îi chinuie. Căpitanul ne permite să intervenim. Sărim în picioare şi îi luăm prin surprindere pe localnicii care ne privesc ca pe nişte creaturi ireale. Îi legăm unul de altul şi apoi încercăm să comunicăm cu ei prin gesturi sau semne de orice fel. Totul este în zadar.

Preotul nebun le desenează pe hârtie semne pentru a se face înţeles, iar bărbaţii îl scuipă. Femeile la fel. Enervat se întoarce posomorât şi întreabă dacă are vreun rost să îşi bată capul cu asemenea oameni. Neavând ce face cu ei, îi dezlegăm . Suntem iarasi scuipaţi, fiecare în parte, iar copiii aruncă în noi cu noroi şi porumb roşu.

Plecăm lăsându-i să urle în spatele nostru cuvinte pe care doar ei le înteleg şi mergem înainte pe drumul ce duce spre oraşul părăsit. Căpitanul mă roagă să rămân împreună cu doi camarazi pentru a asigura paza coloanei urmând a ne alătura şi noi celorlalţi după un timp. Rămân alături de Sasha, ucraineanul şi de un puştan portughez, Lopez, pe numele lui. Ne furişăm înapoi spre a vedea dacă totul e în regulă şi vedem cum lanul de porumb e părăsit. Undeva în dreapta sunt patru bărbaţi care mănâncă. Restul oamenilor a dispărut. Probabil s-au întors în satul lor. Nu ne urmăreşte nimeni. Sunt doar nişte oameni rămaşi la fel ca la începuturile lumii. Există şi astfel de locuri, există şi astfel de oameni.

Ne întoarcem la camarazii noştri care mărşăluiesc în tăcere. Flamura ordinului este ţinută deasupra tuturor de stegarul Phillipe Isacsson. Vântul ne mângâie tristeţile şi durerea. Plecăm mai departe.

EDUARD DORNEANU
DIN VOLUMUL ,,DEPARTE DE TROIA”- EDITURA EIKON