DEPARTE DE TROIA (ziua 3)

14017867_10208526313127607_992506652_n

Vineri ne-a așteptat în trecătoare agitând un steag însângerat. Prima călăuză, cea care deschide convoiul ne-a transmis că totul este în ordine, nimeni nu ne-a simțit prezența, nu există nici un pericol ca noi să fim văzuți de vreo patrulă rătăcită sau de una dintre guerilele locale care acționează în zonă.

Am împresurat satul în mai puțin de o oră. Era o localitate modestă având maxim două sute de locuitori care se ocupau, în general, cu transportul drogurilor dintr-o locație în alta, un fel de sclavi ai unor carteluri conduse de niște obezi bogați și impertinenți. Acum doi ani, în timpul unei debarcări, am fost nevoiți să lăsăm aici un camarad ce avea piciorul rupt. Am rugat o familie de țărani să îl îngrijească cinci zile până când urma să ne întoarcem. Cineva din sat s-a dus țintă la traficanți și a spus de prezenţa camaradului nostru. Urmarea a fost tragică: l-au spânzurat la marginea satului și trupul său a fost lăsat să atârne zile în şir, până când vulturii i-au scos ochii. Carnea i-a putrezit în bătaia vântului. Azi ne-am întors pentru a privi în ochi pe cei care ne-au vândut camaradul. Azi, într-o vineri.

În piața de animale au fost aduși toți locuitorii satului: copii, bătrâni, femei aproape dezbrăcate, bărbaţi înfricoșaţi urlându-și nevinovăția și gesticulând neîncetat. Copiii au fost legați separat. Le-am legat ochii cu fâșii din hainele lor ponosite. Unii dintre ei ripostau muşcându-ne de mâini și înjurându-ne într-un mod nemaintâlnit, folosind expresii sălbatice, grele. Căpitanul a cerut liniște și a reamintit tuturor celor din piață că frăția nu iartă niciodată pe cei care ne ucid camarazii. Prezența noastră aici nu putea ține mult, nu era timp de interogatorii sau de investigații. Pe scena de lemn au fost urcați primii cinci bărbați. Au fost legați și urcați pe niște cruci de lemn, iar preotul nebun le-a tăiat imediat câte un deget de la fiecare mână, de la fiecare picior. Ţipetele lor au incendiat dimineața. Durerea amestecată cu frica unei morți iminente le-a dat o forță imensă. Urletele au fost preluate de copiii legați la ochi, apoi de femeile inebunite de frica unei morți timpurii. În faţa morții oamenii se comportă în fel și chip. Nu toți acceptă durerea și finalul acesteia. Frăția nu e un ordin format din asasini, așa că nu aveam de gând să îi ucidem pe toți pentru a răzbuna moartea unui camarad. În urma câtorva discuții dintre căpitan și ceilalți ofițeri cu tâmple albe, s-a hotărât ca fiecare om din sat să fie înfierat pe ceafă cu semnul folosit la însemnarea animalelor pentru ca lumea să știe cine și ce fel de oameni sunt ei.

Urletele au continuat ore întregi. Femei, copii și bătrâni au fost însemnați. Mirosul de carne arsă mi-a întors stomacul pe dos și a provocat panică în rândul sătenilor. La sfârșit, țăranii au fost dezlegați și lăsați să se risipească pe la casele lor. Moartea lor nu ar fi ajutat la nimic. Nici măcar nu ar fi fost o răzbunare adevărată. În faţa noastră nu erau decât o mână de țărani ignoranți purtând stigmatul lașității și al ipocriziei.

Încolonați câte doi am plecat mai departe stârnind praful unor drumuri călcate de iubiri triste, neîmplinite. Cocorul frăției purtând la gât însemnele ordinului sfânt, zbura deasupra noastră în cercuri largi, aproape magice. Lângă o fântână părăsită, un copil desculț ne-a ieșit înainte și a sărit în brațele călăuzei, sărutându-l pe buze.

Din ceruri, Dumnezeu ne-a binecuvântat pașii și cauza…

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,DEPARTE DE TROIA”-EDITURA EIKON

SP_A1342