DEPARTE DE TROIA (ziua 2)

14017867_10208526313127607_992506652_n

Soarele dimineţii citeşte scrisorile de dragoste ale sinucigaşilor. În tăcerea minciunii, cuvintele celor deja morţi deschid porţi, aruncă în cenuşă simboluri decadente, sacrifică tinereţea celor care se pot ridica în picioare. Pare absurd, dar tristeţea e mult mai frumoasă la începutul unei astfel de zile, e pură şi poate fi mângâiată cu lama cuţitele curbate, spălate în sânge de centaur disperat.

Convoiul nostru se târâie pe un drum prăfuit,suntem obosiţi,pierduţi între nesomn şi speranţă. Raniţele care şi aşa sunt foarte grele apasă mult mai greu fiind încărcate suplimentar cu lucruri din jaful de ieri. Mă simt tare bizar ştiind că port în spate o mică parte din pradă, dar viaţa m-a învăţat că mila este un sentiment ce nu îţi poate aduce decât nefericire. Aşa că scrâşnesc din dinţi şi merg mai departe .

Iubita mea, primăvara tunsă chilug nu poartă nici o povară. Mă însoţeşte tăcută şi plină de dorinţă ca şi când lumea începe cu trădarea mea şi se termină cu o nouă minciună. Buzele ei crăpate murmură neîncetat rugăciuni care cer linişte pentru sufletul meu. Îi sunt recunoscător, uneori o mângâi, alteori o torturez, dar o iubesc din toată inima sau cel puţin aşa las să se înţeleagă.

În fruntea convoiului, căpitanul dă ordin de popas iar camarazii mei înalţă corturi albe în care ne vom odihni un timp.Unul dintre răniţi, un sud african cu ochi albaştri şi ten ca spuma laptelui dă semne că moartea îi ţine tinereţea de mână. Mă cheamă lângă el ca să îi cânt „if i die young„ aşa cum îmi cer toţi camarazii care simt că sfârşitul le e aproape. Îngenunchez lângă targa improvizată, iar mâinile lui se întâlnesc cu inima mea. Îi cânt încet privindu-l în ochi. Albastrul lui se tulbură ca şi când Dumnezeu ar cânta şi el undeva, într-o margine de veşnicie. Thanatos îi taie o şuviţa de păr, iar cuvintele cântecului îi închid pleoapele, sărutându-i tinereţea risipită pe drumurile fără sfârşit ale lumii noi.

Afară zeii râd călărind norii unui cer blestemat.

Eu sap mormânt pentru tinereţea unui om rămas singur într-o veşnicie grea, neînţeleasă. Pământul râde. Ştie că va primi îmbrăţişarea tinereţii. Îl aşezăm pe Henri în acest ultim pat al său, dezbrăcat, fără însemnele frăţiei, fără nici un semn distinctiv. Preotul nebun îi citeşte o rugăciune chinuită, agramată, într-o limbă moartă iar căpitanul ne adună pe toţi pentru salutul final. Cu mâna dreaptă dusă la chipiile albe, camarazii îl salută cu drag, apoi îi cânt din nou cântecul de îngropăciune al celor care mor tineri, departe de casă. Camarazii îl repetă şi ei cu voci joase, bărbăteşti.

Mormântul lui Henri nu are cruce, nu are nume. Nimeni nu se va întoarce să îi aprindă lumânare, să îi rostească rugăciune, să fumeze o ţigară, să îşi amintească de el.

Arhipăstorul mă bate amical pe umăr şi îmi spune că viaţa merge înainte.

Până când voi învăţa să mă rog unui Dumnezeu ce împarte moartea aşa cum doar el ştie,m-am hotărât să stau de santinelă veghind somnul celorlalţi.

Soarele mă salută şi îmi arată scrisorile unor sinucigaşi fără nume. Clatin din cap şi desfac o sticlă de şampanie, în numele imposibilei iubiri…

EDUARD DORNEANU

DIN VOLUMUL ,,DEPARTE DE TROIA”-EDITURA EIKON
SP_A1337